Două săptămâni- Capitolul VII

- Dar cum? Cum de e posibil ca dintre toate dorurile ce umblă prin gândul meu, tu să fi cel care-mi luminează noaptea? Credeam că nu mai vi. Credeam că ai uitat…

- E greu să uiți un chip frumos. Ana, ți-am promis. Iar ca să fiu onest cu tine, dorul tău e nimic în comparație cu nerăbdarea care m-a împins spre a te revedea. Tu știi prea bine cum stă treaba. Noi nu ne cunoaștem. Dar ne visăm unul pe celălalt noapte de noapte.

- Of și de n-ar fi doar iluzii. Știi că e greu să trăiești așa, doar din imagini ce trec cât ai clipi?

- Vino cu mine!

- Acum? Acum e prea curând. Vezi și tu bine că lumea doarme. Ar putea oricând cineva să ne vadă.

- Și ce-mi pasă? Eu vreau să te cunosc mai bine. Și e cam inconfortabil din poziția mea. Hai vino … Doar ne plimbăm.

- Hm! Am mai auzit eu asta. Spuse Ana și totuși parcă împinsă de singurătatea din camera ei, făcu și acest gest și ieșii afară.

   Noaptea era caldă. Un parfum de țară plutea în aer și tensiunea creștea. El o privea iar ea rușinată plecă capul în jos fără să ezite. Știa că indiferent de cât de fericită era acum, mâine totul va dispărea iar ea, va fi din nou fata aceea banală, fără de care toți ar trăii mai fericiți.

- Hei, privește-mă în ochi. Tu ești așa frumoasă. Și nu meriți să îți mai pleci capul în fața nimănui. Doar știi prea bine Ana, vreau să îți ofer o lume nouă. Nu vreau să te mai văd abătută sau tristă.

- Visezi prea mult Ștefan. Tu nu vezi cum se petrece totul. Azi vi să mă vezi iar mâine te însori cu cine știe cine. Eu nu am bani. Sunt amărâtă, vai de capul meu. Chiar crezi că e bine? Că merită?

- Totul merită dacă te văd zâmbind. Haide … Măcar pentru o noapte, lasă gândurile să dispară. Am eu grijă de tine.

   Și așa începu discuția. Trecură ore bune dar Ana nu vroia să plece. Îi plăcea. În lumina palidă a lunii, ea era cea mai frumoasă. Prindea viață cu fiecare cuvânt pe care el i-l adresa și simțea cum inima îl cerea pe veci aproape. Îi spuse tot. Despre viața ei, despre cât a plâns și câte râuri de lacrimi a lăsat în urma ei. Un destin tragic zbuciumat de pierderea celui pe care îl putea numii părinte. Repeta mereu aceleași cuvinte reci și apăsătoare. Că e singură și că o doare. Că ar da orice să învețe să iubească dar că va pierde tot la prima încercare. Asta de frică să nu dezamăgească un univers care i-a fost mereu potrivnic.

   S-a aruncat de multe ori pe brațele unui țel. Și-a dat de multe ori un scop în viață. Dar niciodată nu a putut să îl ducă la capăt. Iar cea mai mare dezamăgire a sa, acum la 18 ani nu era alta decât că a ajuns să îi fie frică de viitor. Fără un liceu, fără nimic. Avea doar 8 clase. Și un mare gol în suflet. Asta a agonisit o viață întreagă. Și s-a luptat să scape din aceste lanțuri. Dar singură, nu a putut niciodată.

  Acum el îi dădea speranță. O privea atât de pierdut în tainele ochilor ei încât îi părea că nu o mai ascultă. Că doar o soarbe din priviri. Și se mulțumea cu asta. Asta o făcea să se simtă frumoasă. Ceva ce Ana, nu a mai simțit vreodată.

   Începu să tremure. Afară vremea se răcise puțin iar emoțiile și aerul ascuțit o înfrigurau. El o cuprinse cu brațele-i puternice și o strânse la pieptul cald. Îi simțea inima cum îi zvâcnește în piept. Se umplu de o dragoste înfierbântată și tresări. Era pentru prima dată când simțea ce înseamnă să simți cu adevărat o atingere, un cuvânt.

   Dar timpul trecea. În ciuda voinței celor doi, trebuiau să se despartă. Ana plecă spre casă iar Ștefan o conduse. Pe drum nu mai spuseră nimic. Prea multe au fost spuse în noaptea ce a trecu și poate prea puține au fost înțelese.

   Ajunsă în cameră, privi pe geam spre necunoscutul ce în noaptea aceea, îi dădu senzația că o iubise din totdeauna. Nu se mai oprea din zâmbit și hotărâ să doarmă. Spera ca de data asta să se întâlnească în vis. Iar acolo, noaptea să nu mai treacă iar timpul să rămână încleștat pe veci… Iar ea să fie fericită.

Era dimineață. Noaptea a trecut ca o furtună. El i-a promis că va reveni. Că nu o va mai părăsi vreodată. Dar aceeași minciună o auzise de prea multe ori ca să o mai creadă. Era ce-i drept îngândurată. Dar încercă să ascundă asta chiar în momentul în care mama ei intrase în cameră.

  - Ce faci?! Nu îți e rușine obraznico să dormi la ora asta? Păi până acum, eu era plecată la câmp și mă și întorceam. Treci! Mișcă-te că avem treabă. Ana zâmbea. Da ce rânjești așa lamine. Ce-ai făcut? Că tu sigur ai făcut ceva!

-  Am o zi bună mamă, atâta tot.

- Zi bună? Ei ce ar fi să îți dau o veste și mai bună? Fratele tău a plecat aseară. Și ghici ce?

    În pieptul Anei inima începu să fată puternic. Credea că a aflat. Că acum, tot ce a sperat, se va pierde pe veci. Dar cu o voce înceată spuse:

- Ce? E de rău mamă? .. O să sufăr?

- Ei copilă! Să suferi! Da ce? Se învârte în jurul tău lumea? Tu nu te vezi că ești nimic? Taci și ascultă când vorbesc eu, că oricum ce zici tu, nici nu mă interesează. Vroiam să te anunț că Iancu, va veni din nou acasă, însă nu singur. Ci cu viitoarea lui soție. Deci să faci bine să te comporți cum se cade că de nu, în drum ți-e casa.

- Ce mă bucur! Deci se întoarce! Doamne ce de vești bune!

- Da … Să zicem. Acum treci! Hai că deja ne întindem cu vorba. Putem discuta și altădată.

- Da mamă. Zise Ana fără să îi mai pese de cuvintele care trecuseră parcă vag pe lângă ea. Inima îi era plină de bucurie. Ziua de azi, părea promițătoare. Însă habar nu avea ce surpriză avea să o lovească, când se aștepta mai puțin. Și mai grav, de la cine nu se aștepta în veci…

Două săptămâni- Capitolul VI

   Inima îi bătea puternic. Privea în neștiință spre cel ce se afla în fața ușii. Dar nu apucă să spună nimic că două brațe puternice o ridicară și o cuprinseră în întregime. Înainte ei se afla cel pe care îl numea frate de atâta timp dar niciodată nu s-a mai gândit că îl va revedea. Iancu, fratele ei mai mare, avea acum o siluetă înaltă și vânjoasă, cu o față ce-i strălucea de fericire și bunătate. O strânse pe Ana în brațe iar aceasta, de bucurie izbucni într-un plâns amarnic.

   De ani de zile Iancu a fost plecat împreună cu prietenii săi să-și facă un drum în viață, dar fără să mai dea de știre dacă se vor mai întoarce. Pe atunci, Ana avea doar 10 ani iar lipsa unui frate, a unui sprijin, s-a făcut mult simțită. Acum ea plângea. A fost atât de uimită să își vadă fratele de care nu mai auzise nimic de 8 ani, încât tot ce se petrecea în jurul ei era trecător. Doar reuniunea lor era infinită.

  În secunda următoare, Ana sări din brațele lui Iancu și spuse:

-  Mi-a fost dor … Mi-a fost dor de un frate! Da cum? Cum ai reușit? Ce ai făcut? Unde ai fost? Și întrebările curgeau necontenit.

   Iancu nici nu putea să răspundă la toate. Iar apoi, în bucătărie își făcură apariția mama și bunica. De uimire, mama căzu în genunchi și începu să plângă:

- Sprijinul nostru. Ești acasă!

- Da mamă! Acum sunt.

  Cea ce a urmat o fost o altă serie de întrebări, zâmbete, fericire, uimire și totodată un dor care se dezlipi de inima unei familii împovărate. Mai spre seară, când furtuna se opri și spiritele se calmară, Iancu și Ana au plecat în grădina din spatele casei să-și mai destăinuie din viață. Iancu povestea despre frumusețile lumii dar și despre cât de greu i-a fost să fie singur, să se descurce. Îi povestea Anei cu mândrie cum a întâlnit-o pe cea care îi era acum soție, pe Elena, și că așteaptă un băiețel pe care îl vor numi Adrian. Și mult altele. Însă ca printr-un vis, o singură întrebare a Anei răsună mai tare ca toate.

-  Iancule, tu mai pleci? Și liniștea se lăsă. Că dacă mai pleci, eu mor. Nu mai pot atât de singură în lume, fără ca cineva să îmi mai asculte ofurile.

- Păi bunica?

- Ei bunica. Bunica mă iubește. Dar îmi știe soarta. Că doar se poate citi în ochii mei că nu voi putea vreodată să ies în lume fără să plec capul. Da tu ai reușit. Cum Iancu, cum? Țipă Ana.

- Anuțo, o să vezi că va fi bine. Asta e tot ce putea să spună fratele ei. Fiindcă restul era deja cunoscut.

   Ana se așeză în patul frumos aranjat și suspină. Încerca de câteva ore bune să doarmă dar nu putea. Un singur gând o măcina. Și acela că îi va fi dor de un chip necunoscut o viață întreagă. Vroia să plângă, să țipe. Dar cu ce rost? Cine o mai asculta? În noapte, tot ce se auzea era cântecul unui greier trist. Ațipise. Se cufundă într-un somn adânc și visă la o viață nouă. Când deodată, la geamul ei ce bătea către drum, se auzi un ciocănit. Ana sări panicată din pat și fără să vrea, începu să tremure. Și din nou! Un al doilea ciocănit. Acesta din urmă însă o făcut să prindă curaj și să deschidă geamul.

- Am venit. Ți-am promis că am să vin.

 Vocea răsuna puternic în mintea ei.Un sunet cunoscut, o voce nouă. Privi în jos pe geam și acolo se afla el. În lumina palidă a lunii, chipul angelic radia asemenea unei speranțe. Cu ochii mari, de un albastru profund, o privea uimit. Se citea frumusețea pe chipul ei tânăr iar fericirea din ochii amândurora era mai presus de orice omenesc. Nu mai era loc de uimire. Tot ce se putea resimți era pacea unui suflet înecat în valurile disperării. Și greierii, continuau să cânte.

Două săptămâni- Capitolul V

   A fost pentru prima dată când numele ei s-a auzit mai tare decât inima care îi bătea răsunător. A fost pentru prima dată când era mândră să își rostească numele, să radieze de fericire. O fericire pură care zâmbea unei speranțe poate prea imposibile pentru o fată ca ea. Dar atunci, tot ce conta era gândul că totul va fi bine. Curând.

   Și împleticindu-se mai apoi în vorbe fără sens se pierdu în mulțime. Simțea doar mâna mamei care o ghida și în rest era singură. Atât de singură. Poate niciodată nu s-a simțit mai pustie. Era din nou cuprinsă de teamă. Și era atât de conștientă că nu îl va mai vedea vreodată, încât tot ce își dorea era să ajungă acasă, să se arunce cu fața în perne și să plângă. Să nu o audă nimeni. Nimeni să nu îi știe tristețea. Așa cum a fost mereu.

   Urcată în autobuzul vechi în care plutea un aer rece, copleșitor, Ana își încredințase toată ființa unei singure speranțe. Aceea că odată va putea să ridice din nou privirea cu mândrie fără ca vocile din fundal să răsune tăios aruncând vorbe de ocară. Acum însă avea timp să mediteze. Nu era sigură dacă va mai avea vreodată ocazia să se simtă umană dar știa cu siguranță că nimic nu e imposibil.

   Din nou o auzea pe mama ei care discuta tot felul de idei preconcepute despre unul și altul când dintr-o dată auzi o voce cunoscută. Și firul ii se tăie. Era o voce care îi aducea aminte de copilărie, de un dor ucigător de tată și de o lacrimă vărsată în numele celui care a iubit-o mai presus de propria-i viață. Apoi călătoria se termină. Își dădu seama că visase. Că în timpul meditării căzu într-un somn aparte care îl aduse pe tatăl său mai aproape. Și îl auzea în continuu cum o chema să privească spre fericirea ce ii se cuvenea însă nu putea. Și încercând să se stăpânească, o lacrimă căzu caldă pe pământul uscat și vibră aprins.

   Apoi încă una și încă una până nu se mai putu abține și izbucni într-un scâncet înecat. Dar nimeni nu o băga în seamă. Toți erau prea obosiți și loviți de soartă să mai poată auzi ecoul unei lacrimi.

   Ajunsă acasă, bunica ei o zări de la depărtare. Sau poate doar i-a auzit suspinul. Doar de asta o cunoștea atât de bine. Așa că veni în grabă la ea, o luă de braț și îi spuse:

-  Anuțo, de ce plângi? De dor, de dragoste, de durere? Sau de toate la un loc născute pentru aceeași cauză. Să piară în deșertăciune?

-  Bunico, de ce eu? Zise Ana și atunci plânsul o apucă și mai cu foc.

-  Fata mea. Asta-i întrebare grea. Și nici bunul Dumnezeu nu știe bine dacă noi, oamenii de rând merităm să fim lăsați în grija unei sorți de neînduplecat. Tu nu mai plânge. Ești frumoasă.

-  Da! Dar la ce bun dacă niciodată nu pot să ridic capul din pământ să văd cum mă privește lumea. Să văd dacă mă admiră sau doar îmi plâng și ei de milă …

-  La frumusețea și bunătatea ta Ana, până și pământul plânge odată cu tine.

   Și dreptate avea bunica. Căci în clipa aceea, cerul se înnoră și începu a hăui așa cum nu se mai auzise vreodată. Ana se înfricoșă și fugi în târnaț împreună cu cea pe care o considera mamă.

-  Eu mă duc să îmi termin treburile Ana. Să nu mai plângi. Că vezi bine, doar eu mai bag de seamă tristețea din ochii tăi.

  Și plecă. Ana rămase singură. Privind spre cerul posac și suspinând. Dar într-o clipă, pe drumul prăfuit se văzu fața unei vecine cam de aceeași vârstă ca și ea. O chema Ileana dar oamenii din sat o porecleau în fel și fel pentru simplul fapt că îi plăcea mult să vorbească. Câte vrute și ne vrute.

-  Ano! Ano să știi că am să îți zic ceva urgent! Strigă aceasta. M-am întâlnit astăzi cu Ștefan Popa, băiatul lui Zaharia, cel ce stă mai la vale de podul bisericii. Și-mi spuse să te anunț că diseară trece pe la tine. Să nu pleci de acasă, că-i cam ultima ta șansă să te măriți. Îți zic eu.

  Ana rămase mută. Cine-i acela și ce treabă are cu măritișul? Că doar ea nu a avut vreun prieten sau măcar vreo cunoștință care să îi cunoască numele. Dar să o mai și caute. Uimită, își dădu seama despre cine era vorba. Dar era curioasă. Dacă e minciună sau un adevăr mult așteptat. Așa că plecă în casă și trânti ușa după ea.

   Cam pe la mijlocul după-amiezii se porni peste sat o furtună aspră. Cu tunete și fulgere, de parcă întreg iadul se dezlănțuia pe pământ. Ana ședea la masa din bucătărie și curăța lână pentru război în timp ce asculta furtuna. Și ca un tunet uriaș, se auzi odată o bubuitură zdravănă în ușă, un ciocănit puternic ce o mișca din țâțâni.  Se ridică încet, se apropie de ușă și cu o urmă de îndoială, o deschise. Ușa scârțâie melancolic, iar Ana rămase uimită. Tot ce îi trecea prin minte erau cuvintele: A venit! …

Două săptămâni - Capitolul IV

    În fuga eternă după acel ,, ceva ” Ana se împiedica rapid de fiecare obstacol care o ținea pe loc. Mama o ținea strâns de mână însă ea știa doar că indiferent de cât sprijin va avea din partea acelei ființe, cândva o va doborî. Se simțea străină. Așa cum s-a simțit mereu în casa părinților ei, mai ales în momentele în care bunica nu era lângă ea. Trecuse și prin certuri de-a lungul vieții dar nici o ceartă nu a marcato așa cum a făcut-o ultima. Cearta în urma căreia viața ei a luat o întorsătură cu totul aparte. Cearta în urma căreia ea a devenit orfană de tată. Și anume, cearta cu o viață nedreaptă în care te zbați să ieși la suprafața unei luni pătate.

   Și cum se străduia Ana să țină pasul cu mama ei, fără măcar să fie atentă la ce e în jur, observă o față cunoscută care se apropia. La o distanță de câțiva pași, urca pe dealul pe care ele îl coborau un băiat. Era cam de aceeași vârstă ca și ea, poate cu câțiva ani mai mare. Ana nu îl cunoștea. Știa doar că undeva, cândva l-a mai văzut. Și cel mai probabil era din același sat ca și ea. Dar simplul fapt că ea a crescut la marginea acestuia, izolată de o lume comună în care mișună o societate cu moravuri aparte, o făcea pe Ana să nu cunoască pe nimeni înafară de mama și bunica.  

   Totul se petrecea într-o fracțiune de secundă. Ea și mama ei treceau grăbite pe lângă cinematograful „Patria” în acea vreme, foarte cunoscut, când la un moment dat, de după colț se ivi acea față. Și ea îl privea, el o privea. Nu se cunoșteau, dar parcă s-au așteptat unul pe celălalt o viață întreagă. Și în clipa în care ochii lor s-au intersectat, totul s-a sfârșit. Emoția, frica, zbuciumul neîncetat. Din politețe, băiatul care se grăbea le salută așa cum se cuvine. Însă Ana nu spuse nimic. Obișnuită să privească în pământ, acum când în sfârșit frumusețea ei se putea observa, nu contenea să mai facă altceva decât să radieze.

   Și trecu rapid pe lângă ele. Iar ea nu îndrăzni să privească înapoi deși inima îi cerea să se mai uite odată. Iar chiar în clipa în care se atinseră unul de celălalt, băiatul spuse:

 -  Doamna Maria, nu o lăsați pe fata asta cu mine la un film?

  Și în clipa aceea totul se dase peste cap. Ana roșii ca mărul copt iar zâmbetul îi tremura vizibil. Mama ei însă, se răsti cu o voce prefăcută:

-   Altădată că acum mai avem de făcut cumpărături! Nu are timp de prostii.

   Negru. Se termină. Mâinile fetei începură să tremure și parcă ar fi îndrăznit să îi spună că vrea să meargă. Dar știa ce o aștepta acasă. Și apoi, ea oricum nu îl cunoștea pe băiat. Ce rost avea să se complice? În fond și la urma urmei ea era săracă. Și oricine se uita la ea, nu îi dădea importanță. Se simți trasă de mama ei așa că mai făcu câțiva pași. Băiatul,încă o privea. Și când credea că totul s-a sfârșit, îi auzise glasul pentru a doua oară, iar inima îi tresări.

 -   Totuși, cum te numești?

În timp ce mergea, fata se întoarse și șopti:

-   Ana … Numele meu e Ana.

Două săptămâni -Capitolul III

      Era una din acele zile perfecte de început de primăvară. Un soare aspru dar călduros îmbrățișa pământul adormit. Din zare se auzeau certuri puternice între zburătoarele întoarse pe meleagurile iubite. Simțeai cu pământul respiră, cum se întinde și se lungește amorțit de atât amar de timp.

     Exact în acea zi Ana a știut că ceva urmează. Că toată tristețea ei avea să se schimbe și că nimic nu îi va sta în cale. Așa că, îmbrăcată în rochița-i roz și cu o pereche pe papucei noi ieși din casă împreună cu mama sa. Aceasta din urmă privea nedumerită în jur. Cu un oftat greoi zise:

     -  Ei azi va fi o zi grea. Avem de lucru. Și zău că trebuie să ne grăbim. Am auzit că autobuze nu mai circulă de mult din sat. Poate o să o luăm pe jos.

     - Da nu e cam departe? întrebă fata.

     - Iar te plângi? Toată viața te-ai plâns. Cu asta ai rămas și tu de la taică-tu. Atât te-a învățat și el. Să te plângi da să nu faci nimic!

     Ana tăcu. Pentru câteva momente, imaginea unui tată pierdut îi străfulgeră mintea. Ar fi vrut să îi ia apărarea în fața celei care i-a fost lui soție însă era greu să lovești cu pumnii în adevăr. Ea știa că datorită tatălui ei are o viață. Dar tot datorită lui, aceasta va fi una plină de greutăți.

     Și nu mai stătu mult pe gânduri. Se trezise la realitate exact în momentul în care mama ei trântise portița iar aceasta scoase un scârțâit aparte. Fugi să o prindă din urmă dar se împiedică și se rostogoli de câteva ori. Drumul era greu. Plin de gropi și pietros, cu dâlme grele și pante abrupte. Și se mai și grăbeau. Nu e de mirare că seara pe când se întoarseră de la oraș, picioarele Anei erau pline de vânătăi și praf.

    Până când ajunseră la drumul principal, Ana nu scoase o vorbă. Ea se tot gândea la cum va fi viața ei, la cum a fost și la ce se va întâmpla când va fi singură. Nu că acum ar avea pe cineva aproape dar bunica era bătrână iar fiorii morții își făceau prezența de mult în sufletul ei prăfuit.

     -  Autobuzul! Hai! Hai că îl pierdem!

   Țipătul mamei ei o trezi din nou și se văzu nevoită să alerge, să nu sufle, să se grăbească. Spre norocul lor, autobuzul nu plecase de pe loc decât în clipa în care ele se așezară pe scaune. Ana stătea lângă mama ei fără să ridice privirea. Așa a fost învățată de mică și așa a crescut. Privea umilă la pământul aspru de când se știe. Nu cuteza să ridice privirea la vreun om, să vorbească cu cineva sau să îi zâmbească. În schimb mama ei discuta cu toți. Cei din jur bârfeau iar gălăgia ce s-a creat în jurul ei o enerva. Își privea mereu papuceii noi și nu vroia să înceteze. Ea trebuia să fie ,,cuminte”.  

     Ajunsă în oraș împreună cu mama ei, Ana coborî încet scările și se trezi într-o lume nouă. Într-o lume aparte. Era prima dată în viața ei când părăsise satul. Aici, totul era schimbat. Altă lume, alte moravuri, alte situații. Era gălăgie, era praf, era lume cât cuprinde și magazine la fiecare colț. Tot ce îți trebuia erau bani. Iar după ce umblase pe drumul scorojit de sat, cel de la oraș era perfect. Atât de lin și de domol încât parcă nu se mai termina.

     -  Da ce te tot miri așa Ana? Mă faci de rușine parcă ai fi sălbatică. Hai după mine. Înainte să mergem la piață trebuie să mă întâlnesc cu unchiul Vasile să îi plătesc renta pentru locul ăla mare de deasupra pășunii. Defapt … la ce bun să îți povestesc ție că oricum nu ai habar. Nici nu știu după ce te-am mai adus cu mine.

     -  Dar mamă …

     -  Haide. Nu mai am timp de explicații.

   Și la pas vioi porni din nou. Încercă să nu pună la suflet vorbele mamei doar tot o durea faptul că exact ființa care i-a dat viață o desconsidera amarnic. Și nu că ar fi făcut ea ceva rău. Dar simțea că nu e iubită. Și asta o durea și mai tare.

    Privea mereu uimită clădirile înalte și mașinile care treceau pe drum.

Puține la vremea aceea dar erau. Se imagina purtând rochii vaporoase, 

bând băuturi fine și vorbind discuții cu cei mai mari pictori și scriitorii    

vremii.

    Era frumos în oraș. Se gândea Ana. Dar cam gălăgios. În satul ei totul

decurgea încet, fără grabă. Aici în schimb, toți alergau. Și ca prin

minune o cuprinse un dor de casă. Ciudat. Că doar plecase de abia o oră.

dar imaginea unui loc iubit se uită greu. Sau niciodată.

    Aici noaptea se lăsa altfel. Ca într-un ultim răcnet de disperare

întunericul cuprindea lumina zilei iar vocile oamenilor se înecau în

tăcere. La sat însă liniștea se risipea pe parcurs. În vuietul nopții se

simțea nimic mai mult decât un dor aprins. Și dorul acela îl inspira Ana

de fiecare dată înainte să se pună în pat. Iar în decursul a 18 ani, să

respiri mereu același dor … începe să doară.

Două săptămâni

Capitolul I 

  

Deschidea ochii și clipea din ce în ce mai repede. Era un clipit aleatoriu, parcă panicat și totuși atât de exact. Era perfect. O dimineață șubredă de primăvară în care tot ce mai vrei să faci e să aștepți. Respirația-i mută o asurzea. Nici nu se făcuse bine dimineață că orizontul șuiera de zgomot. Un clopot de vacă, un muget sobru și cântecul cocoșului care se risipea în aerul parfumat. Închide ochii pentru a mia oară și se aruncă în patul frumos aranjat. Și iar ațipește.

Noaptea trecută a fost plină de energie. O lună sferică privea palidă spre aceeași casă bătrânească, spre același târnaț sculptat de Nea Ilie acu douăzeci de ani când mama și tatăl ei au hotărât să își unească viețile și să dea naștere unui trup frumos ca al ei. Lumea nu se aștepta. Nimeni nu credea că frumusețea ei tânără va fi atât de diferită, de doritoare. Chiar și în zilele toride de vară în care mergea la câmp cu mama sa, aura-i eternă spulbera tristețea oricui. Cu fața roșie și arsă de soare, îmbrăcată în straie țărănești și fredonând o doină, se plimba ore în șir doar să gândească, să simtă măcar odată că trăiește.

 Acum în jurul ei plutește o mireasmă îmbietoare de rouă și iarbă abia cosită… Combinația o amețește.O rază absurdă de lumină se lasă firav pe fața-i rozalie. Preferă să viseze. Imaginea ei într-o oglindă mânjită de un statut social problematic și aceleași vorbe ocrotitoare ale mamei sale, o zgâlțâie amarnic trezind-o la realitate. Nu e nimic decât o nălucă. Un joc de cuvinte potrivite.

Adormind în vuietul dimineții nu vede decât rochița roz-trandafirie din dulap. Ea știe că e o zi ca oricare alta. Dar nu știe că orice zi e un miracol. Nu că ea nu ar putea visa. Dar la ce bun un vis deșart dacă atunci când te trezești ești aceeași minune lovită de soartă. Tatăl ei obișnuia să spună „Ehei .. tu să asculți de la mine tot! Să nu lași nimic în urmă. Timpul trece și nu are rost să te mai întorci. Încotro o iei odată, a doua oară tot acolo vei merge. Ș-apoi, lumea e mare și viața e grea.” Și într-adevăr așa era. Când tatăl ei se prăpădise, nu mai iubea nimic în lume. Odată cu el, o parte din inima-i tânără murise. Mai plângea cu gândul la el, dar știa că ,, viața e grea” … Și în toată gălăgia infernală de afară, remarcă un strigăt.

-         Ana! Ana! Fată ești gata? Unde umbli?!

Brusc visul se destramă. Cu o mișcare fulgerătoare sare din pat și privește în jur confuză. Ori rochița roz vorbește ori a ațipit mai mult decât puțin. Ce mai? Tot acolo. Și-n fuga seculară spre dulăpior se izbește de alte țipete înfundate și alte mii de raze amețitoare. Dintr-o singură mișcare, trage rochița pe ea și iese din cameră trântind ușa zgomotos.

   

    Capitolul II

În aerul dimineții singurul lucru care se simte cu adevărat e gălăgia. Încercând cu disperare să se încheie la rochiță, Ana traversează fantomatic camerele vechi, făcând sfere perfecte într-un picior și încercând să se concentreze pe esențial. Privind în jos la nasturii albi, simte cum lumea ei se prăbușește. Dintr-o singură mișcare se trezește pe jos.

-   Slavă Domnului că te-ai gândit să vi! Da tu crezi că toate se fac     de la sine? Că dacă stai o zi întreagă doar să te dichisești, câștigi vreun ban? Ana, când ai să înveți tu că în viață, pâinea nu vine că ești frumoasă?

Privind în sus, singurul lucru observabil e o mână care gesticulează. Căzătura a zdruncinat-o ca niciodată. Dar știe că ea e „mama”. O vede zilnic. Știe că așa o cheamă dar mai știe și că nu merită să fie strigată așa. Ioana o iubește pe bunica. Ea a crescut-o 18 ani fără să o acuze de nimic, fără să o dojenească. Iar acum, imaginea mamei e clară. O femeie de vreo 67 de ani, cu ochii surâzând mereu și cu un zâmbet cald, îmbătător. Cu cea mai frumoasă voce și cu statura cea mai zveltă, ,,mama” e defapt bunica. În timp ce cea care i-a dat viață nu e decât o umbră ce o acuză mereu.

-         Doamne … ce mai căzătură. Draga mami, da ce-i cu tine în  ultima vreme? Ai grijă că nici nu știi când te lovește viața mai crunt, zise bunica. Ș-acum, înțelegi și tu că nu mă refer la alt ceva decât la viitor. Oi fi îndrăgostită … Hai sus! Uite că ai supărat-o pe mama!

  Și dintr-o mișcare mama o prinde și parcă o și scutură de praful vechi ce o împodobea. Apoi, cu o singură mână o zgâlțâie zdravăn și îi spune:

           -          Ascultă la mine Ano! Să îți revii cât de curând din fericirea asta deplină. Că avem de lucru. Și lucru nu face zâmbind. Se face greu și anevoie. Mai ales că suntem săraci lipiți. Iar tatăl tău nu ne-a lăsat după moarte decât un nume și tot necazul cu care s-a luptat.

        În clipa următoare, Ana se trezi din nou pe jos. Și acolo rămase. Se gândea la tot răul care o aștepta în viață. La toată durerea pe care a cărat-o în spate fără să se plângă. Și acum se terminase totul. Acum răbufni într-un plâns amarnic. Simțea cum sufletul ii se umple de durere și un aer apăsător îi spulbera simțirea. Lacrimile micuțe se prelingeau pe fața îmbujorată și cu un scâncet se sfârșise totul. Se ridică, își șterse lacrimile și zâmbi. La fel cum a făcut-o mereu … Căci de cele mai multe ori, durerea te forțează să ai cel mai frumos zâmbet.

Doar fum și-o amintire.

   Ce a mai rămas din „NOI”? … Fum. Fără viață, fără aer, fără să vorbesc degeaba. Un amalgam de vinovăție și un strop de orgoliu. Dă-i publicului ce îi place … Dramă. Am jucat piesa asta perfect până la un moment. Când am observat amândoi că jucăm pe scene diferite.

   Mie mi-a plăcut decorul curat al vieții în timp ce tu te mulțumeai cu niște perdele sobre, legate la mijloc cu regrete. Și încet, încet m-ai atras și pe mine în mirajul tău profund. Chiar m-am simțit importantă în lumea ta uriașă. M-am înșelat… de mii de ori m-am înșelat.

   Vâsleam prin poeme și căutam liniștea în timp ce tu doar mă oboseai hoinărind prin gândurile mele. Ți-am dorit fericirea. Dar nu pe a mea. Fericirea ta proprie care să izvorască din visele mele. În schimb, tu ți-ai luat fericirea din tristețea mea.

   Ai văzut că mă prăbușesc și totuși nu ai spus nimic. Ce!? Ai sperat că am să mă ridic iar după cea de-a mia remușcare? Că am să zic din nou cu zâmbetul pe buze că încă pot? … Nu. A devenit prea monoton. Tu ai devenit monoton.

   Eu mi-am continuat viața. Tu… ai rămas în urmă așteptând să mă mai întorc măcar o dată. Să știi că am făcut și eu asta. Nu o dată… ci mai degrabă de infinite ori într-un infinit de timp. Și când am plecat am uitat să îți mai reproșez ceva. Cum că mi-am pierdut tinerețea în vorbele tale sau cum că m-ai înșelat de-atâtea ori doar zâmbindu-mi.

   Azi, pot spune doar că îmi mai amintesc. Atât. Nu mai simt. Am învățat din trecut. . M-a învățat atât de multe … A fost cel mai bun profesor. Și am impresia că lecțiile lui nu s-au terminat încă. Ceva nou apare de fiecare dată. Și asta e cea mai incitantă parte la viață. Nu știi niciodată cum se va termina.

   Și mulți mă întreabă dacă regret. Dar de unde? Cine mai are timp și de regrete când tot ce fac acestea e să contureze ideea de ,,trecut continuu”? Sunt obișnuită, sau m-am obișnuit, să alerg derutată de la un obstacol la altul. Tu m-ai învățat. Îți mai amintești? Acele veșnice „ Nu pot.” , „Nu vreau.”, „Încă o mai iubesc pe ea!” ..  

   Acum s-a sfârșit. Privesc mulțumită cum iubesc. Pe altcineva.Cineva care mă merită, exact așa cum visam că mă vei merita și tu vreodată. Despre tine, nu mai am nimic de spus… TU ești doar fum și-o amintire.

Discuții despre ... femei

    Suntem noi. Cele pline de viață, cele fără de care tu, un mascul feroce, te pierzi într-o junglă socială. Te bâlbâi, te minți singur, te prefaci că nu ai nevoie de susținere și dragoste. Dar noi o știm …

    Noi știm că în fiecare dimineață preferi să te trezești în parfumul cafelei, să te simți protejat și iubit. Să ai hainele perfect călcate să nu te panichezi că nu vei ajunge la timp la serviciu. Și după o zi plină în care stai într-un birou închis, neaerisit și monoton, iubești să vi acasă iar ea, aleasa inimii tale să te primească cu același zâmbet cald.

  Ușor, ușor poți simții cum te pierzi în ochii ei triști și obosiți. Dar asta nu mai contează acum. Pe fundal nu se mai aude decât glasul subțire al fetiței tale iar în rest, e o liniște mută … Ești fericit … Ești acasă.

   Și asta ne mulțumește pe noi. Nu ținem cont de faptul că ne-am trezit mai devreme ca de obicei doar pentru a-ți face cafeaua de dimineață. Că seara ne-am culcat mai târziu doar pentru că am preferat ca tu să ai o zi liniștită … Fără întârzieri, fără probleme.

   Și voi credeți că suntem greu de mulțumit. Că un buchet de flori aruncat în vază odată la 3 luni ne va ține aproape de voi. Femeile nu au nevoie de flori .. Femeile au nevoie de voi. De mângâieri, de recunoștință, de iubire.

   Avem momente când ne simțim obosite. Când credem că indiferent ce am face, nu mai există cale de scăpare. Atunci e momentul în care nu ne mai pasă. Ne urcăm zi de zi în aceeași mașină ,,familiară” în dreapta voastră. Voi vorbiți … Aveți probleme. Sunteți prea obsedați de ideea că noi nu vom pleca. Atât de obsedați încât ajungeți să credeți că vă ascultăm. Noi nu mai ascultăm de mult.

   Cu privirea pierdută prin sticla de la geamul mașinii cugetăm. Zâmbim absurd la fiecare glumă proastă și gândim. Nu știm dacă ne e mai ușor să plecăm sau să rămânem. Am fost crescute fără curajul de a admite faptul că ne place să fim tratate altfel … Să fim importante. Ca mame, ca soții, ca iubite.

   Și așa se derulează fiecare zi din viața de femeie. Tu nu vei știi niciodată dacă ea te minte, sau chiar te iubește. Dacă îți iartă greșelile pentru că te iubește sau pur și simplu pentru că a uitat să îi mai pese. Ea are copii. Are viitor chiar dacă îi e dor de trecut. Dar de fiecare dată când o întrebi dacă o doare, ea va spune că nu … Pentru că într-adevăr, adevărul repetat nu mai doare.

Lupt ... dar pentru ce?

~Din altă viaţă nu am amintiri …

                     şi nici de-aceasta nu-mi aduc aminte~

    Atunci când ne-am născut, am adus lacrimi pe fețe calde, zâmbete pe fețe reci și dragoste în inimi încleștate. Am fost mândrii să spunem ,,mama” pe limba noastră, că doar, ce e mai plăcut decât să zici ,,mama” pe limba ta? Și ne-am făcut mari. Din strămoși viteji ne-am întrupat în contemporani înțelepți.

    Cică e simplu să trăiești într-o lume complicată. Să te legi de cuvinte conturate de zeci de ori cu aceeași mină, niciodată destul de ascuțită pentru a termina fraza… și mai presus de toate, să nu știi că te minți .. că poate speri degeaba.

  Și totuși ... ce fericire era în ochii noștri lipsiți de păcat, gândul că acel „cândva” se apropie. Că vom fi mari și mândrii, că ne vom înălța virtutea înainte tuturor pierderilor, că vom înfrunta într-o țară frumoasă, un „cândva” nemilos.

    Am pășit timizi pe un drum crucial unui viitor. Fără speranțe. Doar tăcere. Atât. Realizezi încet că ,,EI” nu îți cer ție să vorbești. Nu vor să îți știe părerea, nemulțumirea. Te atrag zi de zi într-o sferă a nenorocului doar pentru a-ți arăta cât de jalnică e viața aici. În țara nimănui, într-un univers al Lui.

    Ți-aș cere să lupți. Să le arăți că țelul tău în viață e absolutul. Să lucești asemenea unui Luceafăr. Dar într-o lume născută dintr-un vârtej de spumă de la suprafața unei mări întunecate, e greu …

  Și sunt nedumerită. Încotro să o iau? Unde să fug de viitor? Te poți ascunde oare de ceea ce ție scris în stele? … Pe mine însă, gândul că viața mea nu e așa clară precum visam în copilărie mă înspăimântă. Sper mereu spre un mai bine. Spre un ,,cândva” spre un „altceva”.

   Și mi-e frică. Mi-e frică că aș putea trăii o viață fără să deschid măcar ochii. Fără să mă trezesc spre a spera la mai bine… În mintea mea se zbat două gânduri: „Ce sunt?” și „Ce fac?”

  Tu ce ești? Sau .. spune-mi, ce vei fi? Încotro o iei în viață? Te lași ghidat de aceleași principii demonice care te macină de când veacul? Vrei să fi la fel? La fel de trist, la fel de comun?

   Să te gândești la ce ți-a rămas. La praful de fericire care mai plutește încă în aerul vieții tale. Și întreabă-te dacă mai merită să lupți, dacă mai merită ca măcar odată în viață să știi că locul tău e aici. Într-o lume unde dragostea e de fațadă iar ura doar există.

                                                                                  Multă baftă cititorule!