Două săptămâni- Capitolul V

   A fost pentru prima dată când numele ei s-a auzit mai tare decât inima care îi bătea răsunător. A fost pentru prima dată când era mândră să își rostească numele, să radieze de fericire. O fericire pură care zâmbea unei speranțe poate prea imposibile pentru o fată ca ea. Dar atunci, tot ce conta era gândul că totul va fi bine. Curând.

   Și împleticindu-se mai apoi în vorbe fără sens se pierdu în mulțime. Simțea doar mâna mamei care o ghida și în rest era singură. Atât de singură. Poate niciodată nu s-a simțit mai pustie. Era din nou cuprinsă de teamă. Și era atât de conștientă că nu îl va mai vedea vreodată, încât tot ce își dorea era să ajungă acasă, să se arunce cu fața în perne și să plângă. Să nu o audă nimeni. Nimeni să nu îi știe tristețea. Așa cum a fost mereu.

   Urcată în autobuzul vechi în care plutea un aer rece, copleșitor, Ana își încredințase toată ființa unei singure speranțe. Aceea că odată va putea să ridice din nou privirea cu mândrie fără ca vocile din fundal să răsune tăios aruncând vorbe de ocară. Acum însă avea timp să mediteze. Nu era sigură dacă va mai avea vreodată ocazia să se simtă umană dar știa cu siguranță că nimic nu e imposibil.

   Din nou o auzea pe mama ei care discuta tot felul de idei preconcepute despre unul și altul când dintr-o dată auzi o voce cunoscută. Și firul ii se tăie. Era o voce care îi aducea aminte de copilărie, de un dor ucigător de tată și de o lacrimă vărsată în numele celui care a iubit-o mai presus de propria-i viață. Apoi călătoria se termină. Își dădu seama că visase. Că în timpul meditării căzu într-un somn aparte care îl aduse pe tatăl său mai aproape. Și îl auzea în continuu cum o chema să privească spre fericirea ce ii se cuvenea însă nu putea. Și încercând să se stăpânească, o lacrimă căzu caldă pe pământul uscat și vibră aprins.

   Apoi încă una și încă una până nu se mai putu abține și izbucni într-un scâncet înecat. Dar nimeni nu o băga în seamă. Toți erau prea obosiți și loviți de soartă să mai poată auzi ecoul unei lacrimi.

   Ajunsă acasă, bunica ei o zări de la depărtare. Sau poate doar i-a auzit suspinul. Doar de asta o cunoștea atât de bine. Așa că veni în grabă la ea, o luă de braț și îi spuse:

-  Anuțo, de ce plângi? De dor, de dragoste, de durere? Sau de toate la un loc născute pentru aceeași cauză. Să piară în deșertăciune?

-  Bunico, de ce eu? Zise Ana și atunci plânsul o apucă și mai cu foc.

-  Fata mea. Asta-i întrebare grea. Și nici bunul Dumnezeu nu știe bine dacă noi, oamenii de rând merităm să fim lăsați în grija unei sorți de neînduplecat. Tu nu mai plânge. Ești frumoasă.

-  Da! Dar la ce bun dacă niciodată nu pot să ridic capul din pământ să văd cum mă privește lumea. Să văd dacă mă admiră sau doar îmi plâng și ei de milă …

-  La frumusețea și bunătatea ta Ana, până și pământul plânge odată cu tine.

   Și dreptate avea bunica. Căci în clipa aceea, cerul se înnoră și începu a hăui așa cum nu se mai auzise vreodată. Ana se înfricoșă și fugi în târnaț împreună cu cea pe care o considera mamă.

-  Eu mă duc să îmi termin treburile Ana. Să nu mai plângi. Că vezi bine, doar eu mai bag de seamă tristețea din ochii tăi.

  Și plecă. Ana rămase singură. Privind spre cerul posac și suspinând. Dar într-o clipă, pe drumul prăfuit se văzu fața unei vecine cam de aceeași vârstă ca și ea. O chema Ileana dar oamenii din sat o porecleau în fel și fel pentru simplul fapt că îi plăcea mult să vorbească. Câte vrute și ne vrute.

-  Ano! Ano să știi că am să îți zic ceva urgent! Strigă aceasta. M-am întâlnit astăzi cu Ștefan Popa, băiatul lui Zaharia, cel ce stă mai la vale de podul bisericii. Și-mi spuse să te anunț că diseară trece pe la tine. Să nu pleci de acasă, că-i cam ultima ta șansă să te măriți. Îți zic eu.

  Ana rămase mută. Cine-i acela și ce treabă are cu măritișul? Că doar ea nu a avut vreun prieten sau măcar vreo cunoștință care să îi cunoască numele. Dar să o mai și caute. Uimită, își dădu seama despre cine era vorba. Dar era curioasă. Dacă e minciună sau un adevăr mult așteptat. Așa că plecă în casă și trânti ușa după ea.

   Cam pe la mijlocul după-amiezii se porni peste sat o furtună aspră. Cu tunete și fulgere, de parcă întreg iadul se dezlănțuia pe pământ. Ana ședea la masa din bucătărie și curăța lână pentru război în timp ce asculta furtuna. Și ca un tunet uriaș, se auzi odată o bubuitură zdravănă în ușă, un ciocănit puternic ce o mișca din țâțâni.  Se ridică încet, se apropie de ușă și cu o urmă de îndoială, o deschise. Ușa scârțâie melancolic, iar Ana rămase uimită. Tot ce îi trecea prin minte erau cuvintele: A venit! …

Două săptămâni - Capitolul IV

    În fuga eternă după acel ,, ceva ” Ana se împiedica rapid de fiecare obstacol care o ținea pe loc. Mama o ținea strâns de mână însă ea știa doar că indiferent de cât sprijin va avea din partea acelei ființe, cândva o va doborî. Se simțea străină. Așa cum s-a simțit mereu în casa părinților ei, mai ales în momentele în care bunica nu era lângă ea. Trecuse și prin certuri de-a lungul vieții dar nici o ceartă nu a marcato așa cum a făcut-o ultima. Cearta în urma căreia viața ei a luat o întorsătură cu totul aparte. Cearta în urma căreia ea a devenit orfană de tată. Și anume, cearta cu o viață nedreaptă în care te zbați să ieși la suprafața unei luni pătate.

   Și cum se străduia Ana să țină pasul cu mama ei, fără măcar să fie atentă la ce e în jur, observă o față cunoscută care se apropia. La o distanță de câțiva pași, urca pe dealul pe care ele îl coborau un băiat. Era cam de aceeași vârstă ca și ea, poate cu câțiva ani mai mare. Ana nu îl cunoștea. Știa doar că undeva, cândva l-a mai văzut. Și cel mai probabil era din același sat ca și ea. Dar simplul fapt că ea a crescut la marginea acestuia, izolată de o lume comună în care mișună o societate cu moravuri aparte, o făcea pe Ana să nu cunoască pe nimeni înafară de mama și bunica.  

   Totul se petrecea într-o fracțiune de secundă. Ea și mama ei treceau grăbite pe lângă cinematograful „Patria” în acea vreme, foarte cunoscut, când la un moment dat, de după colț se ivi acea față. Și ea îl privea, el o privea. Nu se cunoșteau, dar parcă s-au așteptat unul pe celălalt o viață întreagă. Și în clipa în care ochii lor s-au intersectat, totul s-a sfârșit. Emoția, frica, zbuciumul neîncetat. Din politețe, băiatul care se grăbea le salută așa cum se cuvine. Însă Ana nu spuse nimic. Obișnuită să privească în pământ, acum când în sfârșit frumusețea ei se putea observa, nu contenea să mai facă altceva decât să radieze.

   Și trecu rapid pe lângă ele. Iar ea nu îndrăzni să privească înapoi deși inima îi cerea să se mai uite odată. Iar chiar în clipa în care se atinseră unul de celălalt, băiatul spuse:

 -  Doamna Maria, nu o lăsați pe fata asta cu mine la un film?

  Și în clipa aceea totul se dase peste cap. Ana roșii ca mărul copt iar zâmbetul îi tremura vizibil. Mama ei însă, se răsti cu o voce prefăcută:

-   Altădată că acum mai avem de făcut cumpărături! Nu are timp de prostii.

   Negru. Se termină. Mâinile fetei începură să tremure și parcă ar fi îndrăznit să îi spună că vrea să meargă. Dar știa ce o aștepta acasă. Și apoi, ea oricum nu îl cunoștea pe băiat. Ce rost avea să se complice? În fond și la urma urmei ea era săracă. Și oricine se uita la ea, nu îi dădea importanță. Se simți trasă de mama ei așa că mai făcu câțiva pași. Băiatul,încă o privea. Și când credea că totul s-a sfârșit, îi auzise glasul pentru a doua oară, iar inima îi tresări.

 -   Totuși, cum te numești?

În timp ce mergea, fata se întoarse și șopti:

-   Ana … Numele meu e Ana.