Două Săptămâni-Capitolul XI

,, … și da știu că e doar vina mea. Că poate nu am ascultat ce îmi spuneai atunci când mă priveai adânc în ochi. Poate nu am înțeles niciodată de ce e atât de neobișnuit să te simt aproape și de ce de fiecare dată când eu sunt și tu nu ești mă încurc în gânduri ce duc din nou și din nou la tine.

      Adevărul e că da! Eu trebuie să mă însor cu altcineva. Și nu pentru că aș vrea ci pentru că sunt obligat. Și nu, nu sunt eu tatăl copilului ei. Nimeni nu știe adevărul. Doar eu și ea. Însă eu și cu Elena am fost prieteni de mici. Și acum ea a rămas însărcinată cu un oarecare, necunoscut mie și tatălui ei. Și ca să scape de rușine a spus tutror că eu sunt tatăl copilului ei. Ei bine asta nu e așa. Iar eu am acceptat mincinuna dinainte să te cunosc pentru că țineam la ea. Acum însă totul a luat o altă formă.

      Nu vreau să treacă nici măcar o singură zi fără să te mai văd, fără să îți spun cât îmi ești de dragă Ana. Din prima clipă în care te-am văzut fugind pe strada prăfuită, trasă de mână de mama ta și împleticindu-te în rochiță mi-am dat seama că tu ești cea căreia i-aș oferii o lume întreagă dacă mi-ar cere-o.

   Sper că ai putut înțelege măcar o fărâmă din adevăr. Și sper că nu o să mă judeci pentru alegerea făcută. În ceea ce ne privește pe noi vreau să fi a mea. Pe veci! Să fugim în lume și nimeni să nu ne știe adevăratele dureri și trecuturi. Astfel îmi voi închina ție viața.

   În final vreau să te rog ceva. Mă voi întoarce după tine peste două zile. Am să vin noaptea să te iau și vei veni la mine. Vom locui împreună și am să te ajut să uiți de trecut pe cât de mult voi putea. Deci rugămintea mea este să fi pregătită Ana. Să fi pregătită să îți iei adio de la tot.

Te iubesc!

Al tău Ștefan.   ”

    Rămasă în fața unei scrisori de dragoste, Ana începu să se panicheze. Nu era conștientă de adevărata dragoste a lui Ștefan și nici dacă acesta o mințea sau spunea adevărul. Ar fi vrut să îi scrie înapoi. Sau măcar să îl întrebe pe față dacă e adevărat totul. Însă acum nu putea. Și până la momentul decisiv mai avea de așteptat 2 zile.

   Timpul se scurgea din ce în ce mai greu pentru Ana și nu reușea nici cum să înțeleagă cum decurg defapt lucrurile în viața ei. Într-una din zile, în timp ce spăla haine la valea din spatele grădinii se pomenii cu bunica ei lângă ea.

-           Ce faci maică? Lasă că mă descurc și singură, vezi bine. Le spăl eu.

-          Văd că te descurci Anuțo. Da am venit până la tine să te întreb ceva. Și te-aș ruga să nu mă minți. Că tu oricum știi că eu cunosc toate cele ce se vorbesc în sat.

-          Zi maică ce e? Inima îi bătea tare în piept de frică. Încerca să pară cât mai liniștită dar era evident că ceva o deranja.

-          Fata mami, ia zi-mi tu mie, e adevărat ce am auzit? Că cică Iancu, fratet-o nu mai vrea să vină acasă? Că și-a luat defapt lumea-n cap și nu se mai întoarce veac? Că ne lasă pe toți în bătaia sorții?

-          Nu! Cum așa? Nu!

-          Tu mă minți Anuțo .. Că văd că tremuri toată.

-          Maică nu te mint. Mie nu mi-a spus așa ceva. Doar voi mi-ați spus clar că va venii curând acasă cu viitoarea lui soție. Doar nu crezi că a mințit. Doamne maică da tu nu îl cunoști pe Iancu? Doar ce zice gura satului te interesează?

-          Eu așa am auzit. Și nu vroiam să îi mai zic și maicătii că nu vreau să își facă inimă rea și cu asta. Da dacă așa-i cum zici tu, eu te-oi crede.

-          Așa să faci!

    Și Ana se aplecă deasupra mormanului de haine și își continuă treaba. Dar ceva nu o lăsă în pace și strigă:

-          Auzi, tu ce părere ai de Ștefan? Băiatul cel mic al lui Zaharia.

-          Da ce treabă ai tu cu el Ana? E un neica nimeni. Un hăndrălău de doi bani. Ca tot neamul lui. Că bunicăt-o și acum se rotește în mormânt de ciuda și dușmănia lor. N-oi uita în veci clipa în care hoții ăia ne-au furat 5 brezde de pământ ș-apoi ai zis că erau a lor. Cât ne-am războit cu ei prin tribunale pentru o mână de pământ... Și nu că ne-ar fi trebuit nouă neapărat. Da numai gândul că o familie ca a lor a reușit să ne calce numele în picioare nu ne-a dat pace. Să nu dea bunul Dumnezeu să îi prind pe unul din ei prin apropierea casei mele că-i rup picoarele! Nemernicii! L-as că Dumnezo-i sus și le vede pe toate.

-          Așa-i maică .. Așa-i... și lăsă capul în jos parcă umilită de vorbele grele pe care bunica ei le rostise.

   Ana înțelegea perfect conflictul dintre cele două familii și faptul că ea se afla la o

margine a acestuia iar Ștefan la cealaltă. De aceea, gândul că va fugi de acasă se așternea în fața ei ca o trădare mai presus de toate cele. Ce avea să urmeze era nu mai mult nici mai puțin decât un bâlci de calitate la care martorii vor rămâne uluiți.

           Noaptea se lăsa greoi peste satul amorțit. Vuiete de glasuri scurgeau pământul de liniște și soarele apunea molcom. Un vânt rece adia deja la geamurile odăilor și stelele se cufundau în marea de azur. Se mai auzea doar un lătrat de câine și în rest viață. Ana se întindea în pat după o zi grea de lucru și se gândea cu emoție la ziua ce urma să vină. Când ea și Ștefan vor fi împreună pe veci.

   Simțea cum amorțea de somn și în vis cineva îi bătea în geam. Însă sări nălucită din pat și realiză că nu era un vis. Cineva chiar încerca cu mâna geamul. Se sperie la culme dar hotărâ să deschidă. Când împinse obloanele, două mâini o prinseră de față și simții cum buzele ei înfierbântate de lipesc de altele reci ca sufletul nopții.

-          Of ce dor mi-a fost! Șopti o voce cunoscută.

-          Ștefan! Ștefan ce faci aici? Dar erau două zile .. Ai zis două. Și, și ...

-          Nu am putut să mai rezist atât de mult timp. Ana, te știu de atât de puțin timp și nu mai am răbdare să te am lângă mine. Vino! Acum! Nu mai e cale de întoarcere Ana!

-          Acum? Dar unde? Și ce să facem? Ce-au să zică mama și bunica. Dacă se sperie? Dacă...?

-          Ana, ți-am promis că am să te iubesc o viață și așa voi face.Hai! Hai Ana! Hai că se scurge timpul.

Abia trezită dintr-un somn mincinos Ana nu știa ce să facă. Își luă o desagă și își îndesă câteva haine mai bune în ea. Apoi se încălță cu cei mai frumoși pantofi ai ei, de frică să nu-i pierdă vreodată și sări pe geam. Ștefan o luă în brațe și o învârti râzând.

-          Șșșșșt! Încet că se trezește lumea. Șopti Ana la urechea feciorului.

-          Să se trezească! Să afle toți de fericirea mea! De fericirea noastră!

-          Ești de-a dreptul nebun. Zise Ana și începu și ea să râdă.

Ștefan o prinse de mână și o luară amândoi la fugă prin câmpul ce trecea prin spatele casei. Vântul șuiera la urechile fetei și parcă o mâna să se grăbescă. Să plece departe și să uite de tot. Dar ceva nu îi dădea pace. O durere imensă îi încărcă sufletul. Gândul că a plecat fără să își ia rămas bun, fără măcar să mai privescă înapoi la mama și bunica ei o sfâșia. După vreo 30 de minute de alergat nebunesc sper nicăieri, căzu în genunchi și începu să plângă. Un plâns de dor și de regret o făcea să uite pentru cine a plecat. Ștefan o înțelegea. Stătea lângă ea și o privea cu ochii mari încercând să o liniștească. Însă în zadar. Ana avea nevoie să plângă. Și apoi să uite totul.

   Au stat acolo pe marginea drumului până aproape în zori și au vorbit și s-au sfătuit ce vor face mai departe și apoi au pornit la drum. Se îndreptatu cu gânduri bune spre casa lui Ștefan și sperau amândoi ca măcar cineva să primească și să le înțeleagă dragostea.

   Când se crăpă de ziuă și cocoșul începu a cânta, cei doi se aflau în fața casei lui Ștefan. Era o casă modestă ca oricare alta. Avea o grădină plină cu lalele și un târnaț proaspăt vopsit. În fața casei statea maiestuos o fântână și câțiva brazi. Locul unde a copilărit Ștefan era unul de vis. Iar Ana era fericită că va locuii acolo.

   Odată intrați în casă, Ana observă că nimeni nu dormea. Dintr-un colț al camerei întrunecate se auzi o voce subțire și puțin răgușită.

-          Ce-i cu fata asta aici? Ce Doamne iartă-mă caută aici?!

   În lumină apăru mama lui Ștefan. Era o femeie slăbuță și nu foarte înaltă. Trăsături aparte o defineau perfect. Cu ochii albaștii ca cerul se asemăna perfect cu fiul ei. Însă Ana nu avea de unde să știe ce va urma. Și viitorul nu era nici pe jumătate așa cum spera.