Două săptămâni - Capitolul X

      De multe ori în viață se întâmplă ca atunci când greșim să simțim durerea cu toată firea. Însă atunci când suferi din greșelile altora e cu mult mai cumplit. Ana simțea acum tristețea până în adâncul sufletului și nu știa cum să se liniștească. Emoțiile o cuprinseră pe de-a-ntregul și astfel o podidi plânsul.

-         -        Uite, nu știu ce am greșit. Nu înțeleg ce am făcut? De ce sunt eu motivul tristeșii tale? spuse Ștefan încercând să deslușească povara din sufletul Anei.

-         -        Nu știi? Culmea .. Un sat întreg știe doar tu nu știi. M-am săturat de minciunile tale. De felul în care mă cauți în vise doar să-mi spui că ești al meu, iar atunci când mă trezesc să dispari ca o nălucă. Mă bântuie gândul ca nu-mi ești aproape și nu înțeleg de ce?

-         -       Pentru că mă iubești.

-         -       Te iubesc?! Cum să iubesc un vis Ștefan? Tu pentru mine nu ești decât o dorință aprinsă. Dar niciodată o posibilitate. Ne cunoaștem de 10 zile și tu-mi spui că te iubesc? Ana se depărtă.

            Cei doi tăceau acum cuminți însă gândurile lor se zbăteau să fie auzite. De teama ca nu cumva să ruineze totul, preferau o liniște molipsitoare. S-au așezat pe marginea drumului privind în gol. Amândoi știau ce va urma dar nici unul nu avea puterea de a recunoaște. Ana se ridică tăcută, își șterse lacrimile calde și spuse:

-         -        Să fi fericit alături de viitoarea ta soție.

     Apoi o luă la fugă înspre casă. Ștefan o privea cum se depărtează și nu scotea nici un sunet. Acum înțelese ce era defapt în sufletul fetei. Dar nu putea face nimic. Și asta îl durea nespus. Ar fi vrut să o strige pentru ultima data, să o cheme spre o iubirea matură, posibilă. Să fie capabil de a trece peste o societate care nu percepea altceva decât tradiția, decât o ordinea. O ordine ce creea haos în viețile lor tinere.

     Chiar dacă se afla într-o fugă împotriva vieții Ana ar fi vrut să se oprească măcar pentru o clipă. Să îl audă … Să îl vadă. Să o strângă de mână cu atâta dragoste încât să nu îi mai despartă nimeni. Dar el nu venea .. Și asta îi dădea de înțeles faptul că tot ce și-ar fi droit să fie o minciună era aievea.

     Cu inima sfâșiată ajunse acasă. Se cuibării în patul rece și începu a plânge. Lacrimile îi curgeau șiroaie și nimic nu o mai putea liniștii. Teama și nesiguranța o măcinau în fiecare clipă și ar fi dat orice pentru ca totul să fie o minciună.

      În timp ce stătea în pat încercând să se liniștească adormii. Era prinsă într-un somn adânc ș visa la tot ce nu se putea spune sau simții. Iar când se lăsă dimineața, razele soarelui o treziră. Se ridică din pat conștientă că va trebuii să o ia de la capăt. Să ia toate de unde le-a lăsat și să uite.

      Trecură două zile de la seara cu pricina și gândul la Ștefan tot nu îi dădea pace. El nu o căuta iar ea nu avea cum să plece de acasă să îl vadă. Într-o dimineață însă, rutina se schimbă.

-         -       Ana dragă! Se auzi vocea bunicii. Te caută un băiat! Ia vino puțin.

-         -       Nu vin maică. Spune-i să plece. Zise Ana crezând că e vorba de Ștefan. Apoi se trezi ca dintr-un coșmar. Cum să fie Ștefan? El nu ar da pe aici în veci. Dumnezelule mare. Nu are cum să fie el!

-         -      Hai fată nu ține feciorul în poartă! Hai că nu te mănâncă!

  Tremurând de emoții Ana îmbrăcă rochița veche și ieși în grabă pe târnațul casei. Când colo, la poartă apăru un baiat pe care nu îl mai văzuse veci. El o privea insistent, parcă implorând-o să-i vorbescă iar ea încerca să înțeleagă cine e.

  Merse la poartă sfioasă și spuse:

-         -      Te pot ajuta cu ceva? Că mă gîndesc că te-ai rătăcit prin capătul ăsta de lume. Altfel ce ai face pe aici? Încerca să pară veselă și inocentă însă privirea ei spunea tot.

Băiatul o trase mai aproape și îi spuse:

-         -     Avea dreptate Ștefan că ești frumoasă. Și mai ești și guralivă pe deasupra.

-         -     Ștefan deci … zise Ana cu jumătate de gură. Ce mai vrea? Nu i-a ajuns cat m-a făcut să sufăr?

-         -      Eu nu știu multe despre voi. Dar știu îndeajuns încât să îl ajut. Ține aici. Și scoase o scrisoare din cămașă. E de la Ștefan. Să o citești cu atenție și luare aminte. Că așa vei înțelege tot.

          Nici nu termină de spus ce avea în gând că plecă. În urma lui, Ana privea nedumerită scrisoarea de la Ștefan și încerca să-și păstreze calmul. Tremurând de emoții o deschise și începu să citească gândurile celui căruia își încredințase sufletul.

,, Dragă Ana …. Am greșit …