Ana se gândea mereu la
Ștefan. Ceva în mintea ei îi spunea că e o simplă iluzie și că totul se va
termina curând. Și totuși, ceva îi readucea privirea lui ca printr-o reflexie a
propriei personalități. Când se trezii avuse impresia că toată noaptea visase.
Și că nimic nu a fost aievea. Dar totul era prea clar și pătruns de emoții ca
să mai existe urmă de îndoială.
Se pregătea așadar să plece din camera
luminată și să intre în lumea comună. Să fie iar tristă. Dar nu vroia. Pătrunse
în bucătărie și se așeză cuminte în colțul mesei în speranța că cineva o va
întreba ceva. Dar nu. Mama și bunica ei discutau pe ascuns iar Ana se simțea ca
o străină. Se ridică să plece spre ușă când dintr-o data bunica ei spuse:
- - Of,of.. Și încă câte și mai câte se vorbesc prin sat.
Astăzi la slujbă însă, am auzit ceva important.
- - Ce mămică? Întrebă mama Anei.
- - Auzi că ăsta mic a lui Zaharia , Ștefan , umblă cam nealcoș
de ceva zile. Și-mi pare mie ciudat că dintr-o dată cineva vorbește de el. Că
cică și-ar fi găsit fată de însurat.
Când auzi Ana acestea, inima începu să-i zvâcnească de să-i rupă pieptul.
Se înroși și simții că mama și bunica ei o priveau încercând să afle adevărul.
Încercă să se întoarcă și un gând o lovi : ,, Oare eu sunt aceea?,, . Apoi
bunica continuă:
- - Și am mai auzit eu că fata aia e o copilă. Că fuge
noaptea de acasă pe câmpuri cu el. A prostit-o și pe ea. Ce să zic? Eu nu am
crezut că un spurcat de om ca acela să găească vreo fată bună. Da îmi zise
Maria de peste drum că doar ea cu ochii ei i-a văzut. Și încă azinoapte.
Și Anei ii se opri inima în loc. Privea speriată
spre bunica ei ca nu cumva aceasta să știe că ea a fost. Nu știa ce și cum să
facă, încotro să o apuce doar să scape de rușine.
- - Doamne maică dapoi băiatul ăla nu-i deja cununat cu fata
lui Vasile? Că era vorba că doar se însoară după ce naște ea. Și i-o veni
sorocu imediat fetei.
,, Cununat,, , ,,copil,,? Ana simții că leșină. Se
făcu palidă la față și se ridică fugind în cameră. Se trânti în pat și începu
să plângă șirui de lacrimi. Amară i-a fost viața și amară îi va fi de acum înainte.
De ce a crezut oare în vise deșarte? De ce s-a amăgit singură? Ea stând închisă
în casă habar nu avea de lumea din jur. Iar acum era trezită la realitate crezând
ea, pentru totdeauna.
Se
deschise ușa. Bunica ei intră în cameră și o întrebă:
- - De ce plângi fată dragă? Ce-ai?
- - Nimic maică. Nimic. Suspină copila.
- - Doar nu te-ai speriat când ai auzit că altele se mărită.
Fata mea, tu știi bine cum e lucrul la noi. Când tatăl tău a murit nu a lăsat
în urmă decât casa asta veche și multă amărăciune. Și fără zestre, cine te ia
Ano?
Se lăsă liniștea. Bunica continuă:
- - Șapoi, acela e un hăndrălău. Că doar știi că familia
noastră cu a lui nici în ochi să se vadă nu pot. Ce-ți veni a plânge? Pentru un
neica nimeni? Ei na. După povești poți să te iei fată cât oi vrea. Da eu îți
spun. Ăla prostește fete maică. Nu ai tu de ce plânge. Și pe aia a luat-o
borțoasă deja. Nici nu e copilul lui. A luat-o pentru avere. Că așa merge lumea
acum. După avere. Nu le e rușine ...
Și dintr-o dată Ana încetă din a plânge. Se ridică,
își aranjă rochia prăfuită și îi spuse bunicii:
- - Hai maică că nu plâng eu de aia. Mi-era dor de Iancu. Că
abia a venit și a și plecat. Hai, hai să terminăm treburile. Și-om vedea noi ce
va fi.
Ana plecă cu bunica ei dar gândurile nu-i dădeau
pace. Avea în minte să afle adevărul gol goluț și asta pe calea cea mai grea.
Iar noaptea ce va urma va afla ce se petrece.
