Două săptămâni- Capitolul VII

- Dar cum? Cum de e posibil ca dintre toate dorurile ce umblă prin gândul meu, tu să fi cel care-mi luminează noaptea? Credeam că nu mai vi. Credeam că ai uitat…

- E greu să uiți un chip frumos. Ana, ți-am promis. Iar ca să fiu onest cu tine, dorul tău e nimic în comparație cu nerăbdarea care m-a împins spre a te revedea. Tu știi prea bine cum stă treaba. Noi nu ne cunoaștem. Dar ne visăm unul pe celălalt noapte de noapte.

- Of și de n-ar fi doar iluzii. Știi că e greu să trăiești așa, doar din imagini ce trec cât ai clipi?

- Vino cu mine!

- Acum? Acum e prea curând. Vezi și tu bine că lumea doarme. Ar putea oricând cineva să ne vadă.

- Și ce-mi pasă? Eu vreau să te cunosc mai bine. Și e cam inconfortabil din poziția mea. Hai vino … Doar ne plimbăm.

- Hm! Am mai auzit eu asta. Spuse Ana și totuși parcă împinsă de singurătatea din camera ei, făcu și acest gest și ieșii afară.

   Noaptea era caldă. Un parfum de țară plutea în aer și tensiunea creștea. El o privea iar ea rușinată plecă capul în jos fără să ezite. Știa că indiferent de cât de fericită era acum, mâine totul va dispărea iar ea, va fi din nou fata aceea banală, fără de care toți ar trăii mai fericiți.

- Hei, privește-mă în ochi. Tu ești așa frumoasă. Și nu meriți să îți mai pleci capul în fața nimănui. Doar știi prea bine Ana, vreau să îți ofer o lume nouă. Nu vreau să te mai văd abătută sau tristă.

- Visezi prea mult Ștefan. Tu nu vezi cum se petrece totul. Azi vi să mă vezi iar mâine te însori cu cine știe cine. Eu nu am bani. Sunt amărâtă, vai de capul meu. Chiar crezi că e bine? Că merită?

- Totul merită dacă te văd zâmbind. Haide … Măcar pentru o noapte, lasă gândurile să dispară. Am eu grijă de tine.

   Și așa începu discuția. Trecură ore bune dar Ana nu vroia să plece. Îi plăcea. În lumina palidă a lunii, ea era cea mai frumoasă. Prindea viață cu fiecare cuvânt pe care el i-l adresa și simțea cum inima îl cerea pe veci aproape. Îi spuse tot. Despre viața ei, despre cât a plâns și câte râuri de lacrimi a lăsat în urma ei. Un destin tragic zbuciumat de pierderea celui pe care îl putea numii părinte. Repeta mereu aceleași cuvinte reci și apăsătoare. Că e singură și că o doare. Că ar da orice să învețe să iubească dar că va pierde tot la prima încercare. Asta de frică să nu dezamăgească un univers care i-a fost mereu potrivnic.

   S-a aruncat de multe ori pe brațele unui țel. Și-a dat de multe ori un scop în viață. Dar niciodată nu a putut să îl ducă la capăt. Iar cea mai mare dezamăgire a sa, acum la 18 ani nu era alta decât că a ajuns să îi fie frică de viitor. Fără un liceu, fără nimic. Avea doar 8 clase. Și un mare gol în suflet. Asta a agonisit o viață întreagă. Și s-a luptat să scape din aceste lanțuri. Dar singură, nu a putut niciodată.

  Acum el îi dădea speranță. O privea atât de pierdut în tainele ochilor ei încât îi părea că nu o mai ascultă. Că doar o soarbe din priviri. Și se mulțumea cu asta. Asta o făcea să se simtă frumoasă. Ceva ce Ana, nu a mai simțit vreodată.

   Începu să tremure. Afară vremea se răcise puțin iar emoțiile și aerul ascuțit o înfrigurau. El o cuprinse cu brațele-i puternice și o strânse la pieptul cald. Îi simțea inima cum îi zvâcnește în piept. Se umplu de o dragoste înfierbântată și tresări. Era pentru prima dată când simțea ce înseamnă să simți cu adevărat o atingere, un cuvânt.

   Dar timpul trecea. În ciuda voinței celor doi, trebuiau să se despartă. Ana plecă spre casă iar Ștefan o conduse. Pe drum nu mai spuseră nimic. Prea multe au fost spuse în noaptea ce a trecu și poate prea puține au fost înțelese.

   Ajunsă în cameră, privi pe geam spre necunoscutul ce în noaptea aceea, îi dădu senzația că o iubise din totdeauna. Nu se mai oprea din zâmbit și hotărâ să doarmă. Spera ca de data asta să se întâlnească în vis. Iar acolo, noaptea să nu mai treacă iar timpul să rămână încleștat pe veci… Iar ea să fie fericită.

Era dimineață. Noaptea a trecut ca o furtună. El i-a promis că va reveni. Că nu o va mai părăsi vreodată. Dar aceeași minciună o auzise de prea multe ori ca să o mai creadă. Era ce-i drept îngândurată. Dar încercă să ascundă asta chiar în momentul în care mama ei intrase în cameră.

  - Ce faci?! Nu îți e rușine obraznico să dormi la ora asta? Păi până acum, eu era plecată la câmp și mă și întorceam. Treci! Mișcă-te că avem treabă. Ana zâmbea. Da ce rânjești așa lamine. Ce-ai făcut? Că tu sigur ai făcut ceva!

-  Am o zi bună mamă, atâta tot.

- Zi bună? Ei ce ar fi să îți dau o veste și mai bună? Fratele tău a plecat aseară. Și ghici ce?

    În pieptul Anei inima începu să fată puternic. Credea că a aflat. Că acum, tot ce a sperat, se va pierde pe veci. Dar cu o voce înceată spuse:

- Ce? E de rău mamă? .. O să sufăr?

- Ei copilă! Să suferi! Da ce? Se învârte în jurul tău lumea? Tu nu te vezi că ești nimic? Taci și ascultă când vorbesc eu, că oricum ce zici tu, nici nu mă interesează. Vroiam să te anunț că Iancu, va veni din nou acasă, însă nu singur. Ci cu viitoarea lui soție. Deci să faci bine să te comporți cum se cade că de nu, în drum ți-e casa.

- Ce mă bucur! Deci se întoarce! Doamne ce de vești bune!

- Da … Să zicem. Acum treci! Hai că deja ne întindem cu vorba. Putem discuta și altădată.

- Da mamă. Zise Ana fără să îi mai pese de cuvintele care trecuseră parcă vag pe lângă ea. Inima îi era plină de bucurie. Ziua de azi, părea promițătoare. Însă habar nu avea ce surpriză avea să o lovească, când se aștepta mai puțin. Și mai grav, de la cine nu se aștepta în veci…

Două săptămâni- Capitolul VI

   Inima îi bătea puternic. Privea în neștiință spre cel ce se afla în fața ușii. Dar nu apucă să spună nimic că două brațe puternice o ridicară și o cuprinseră în întregime. Înainte ei se afla cel pe care îl numea frate de atâta timp dar niciodată nu s-a mai gândit că îl va revedea. Iancu, fratele ei mai mare, avea acum o siluetă înaltă și vânjoasă, cu o față ce-i strălucea de fericire și bunătate. O strânse pe Ana în brațe iar aceasta, de bucurie izbucni într-un plâns amarnic.

   De ani de zile Iancu a fost plecat împreună cu prietenii săi să-și facă un drum în viață, dar fără să mai dea de știre dacă se vor mai întoarce. Pe atunci, Ana avea doar 10 ani iar lipsa unui frate, a unui sprijin, s-a făcut mult simțită. Acum ea plângea. A fost atât de uimită să își vadă fratele de care nu mai auzise nimic de 8 ani, încât tot ce se petrecea în jurul ei era trecător. Doar reuniunea lor era infinită.

  În secunda următoare, Ana sări din brațele lui Iancu și spuse:

-  Mi-a fost dor … Mi-a fost dor de un frate! Da cum? Cum ai reușit? Ce ai făcut? Unde ai fost? Și întrebările curgeau necontenit.

   Iancu nici nu putea să răspundă la toate. Iar apoi, în bucătărie își făcură apariția mama și bunica. De uimire, mama căzu în genunchi și începu să plângă:

- Sprijinul nostru. Ești acasă!

- Da mamă! Acum sunt.

  Cea ce a urmat o fost o altă serie de întrebări, zâmbete, fericire, uimire și totodată un dor care se dezlipi de inima unei familii împovărate. Mai spre seară, când furtuna se opri și spiritele se calmară, Iancu și Ana au plecat în grădina din spatele casei să-și mai destăinuie din viață. Iancu povestea despre frumusețile lumii dar și despre cât de greu i-a fost să fie singur, să se descurce. Îi povestea Anei cu mândrie cum a întâlnit-o pe cea care îi era acum soție, pe Elena, și că așteaptă un băiețel pe care îl vor numi Adrian. Și mult altele. Însă ca printr-un vis, o singură întrebare a Anei răsună mai tare ca toate.

-  Iancule, tu mai pleci? Și liniștea se lăsă. Că dacă mai pleci, eu mor. Nu mai pot atât de singură în lume, fără ca cineva să îmi mai asculte ofurile.

- Păi bunica?

- Ei bunica. Bunica mă iubește. Dar îmi știe soarta. Că doar se poate citi în ochii mei că nu voi putea vreodată să ies în lume fără să plec capul. Da tu ai reușit. Cum Iancu, cum? Țipă Ana.

- Anuțo, o să vezi că va fi bine. Asta e tot ce putea să spună fratele ei. Fiindcă restul era deja cunoscut.

   Ana se așeză în patul frumos aranjat și suspină. Încerca de câteva ore bune să doarmă dar nu putea. Un singur gând o măcina. Și acela că îi va fi dor de un chip necunoscut o viață întreagă. Vroia să plângă, să țipe. Dar cu ce rost? Cine o mai asculta? În noapte, tot ce se auzea era cântecul unui greier trist. Ațipise. Se cufundă într-un somn adânc și visă la o viață nouă. Când deodată, la geamul ei ce bătea către drum, se auzi un ciocănit. Ana sări panicată din pat și fără să vrea, începu să tremure. Și din nou! Un al doilea ciocănit. Acesta din urmă însă o făcut să prindă curaj și să deschidă geamul.

- Am venit. Ți-am promis că am să vin.

 Vocea răsuna puternic în mintea ei.Un sunet cunoscut, o voce nouă. Privi în jos pe geam și acolo se afla el. În lumina palidă a lunii, chipul angelic radia asemenea unei speranțe. Cu ochii mari, de un albastru profund, o privea uimit. Se citea frumusețea pe chipul ei tânăr iar fericirea din ochii amândurora era mai presus de orice omenesc. Nu mai era loc de uimire. Tot ce se putea resimți era pacea unui suflet înecat în valurile disperării. Și greierii, continuau să cânte.