Iubire de secol XXI

    M-am abonat la o iubire de secol XXI. Mi-am trecut datele personale pe o foaie A4 și le-am lăsat la îndemâna cuiva care să fie preocupat să le citească măcar odată. Să le studieze nu am pretenția. De câteva ori le-am lăsat unor persoane destul de inteligente încât să uite foaia în gară în timp ce se urcau în trenul marcat ,, De aici spre viitor” .
   Ca o fată de 15 ani am înțeles atunci că era mai important să pleci, în loc să te mai preocupi de o iubire. Și pe când mi-am deschis ochii eram cu abonament prelingit pe următorii 6 ani. Doar rețelele erau altele.
    Unele contracte se încheie pe termen lung. Altele sunt de probă.
    Interesant e că în ofertă la început, furnizorul principal îți spune că ești frumoasă. Că te place, că te-ar face fericită cu posibilitățile lui și că-i plac ochii tăi. Probabil. Dar probabil e doar reclamă falsă. Îți dă contractul și îl citești printre rânduri. Și vezi că-ți oferă iubire și satisfacție și toate astea doar cu prețul vieții tale. E ușor. Te abonezi odată, de două ori...
    Cum se desfășoară totuși iubirea asta de secol XXI după încheierea contractului?
 Simplu. Începi prin 2-3 luni de probă. Primești flori, ciocolată dacă e aniversare și poate din când în când îți spune că ești frumoasă.
    Apoi peste încă 3-4 luni ești la jumătate. Încep probele de foc. Primești mesaj după mesaj, apel după apel. Te întreabă dacă mai vrei bonusuri, dacă vrei să mai adaugi ceva, dacă ești mulțumită? Și ești mulțumită. Că doar nu poți și tu să reziliezi un contract atunci. Tu atunci nu ai timp. Tu te grăbești să mergi la facultate, la muncă, acasă. Te mulțumești cu ce ți se oferă că doar nu o să mai ai și pretenții. Nu ai timp de pretenții.
    Și uite ce repede a trecut un an de când ești utilizator fidel. Ți-a plăcut. A fost un an frumos. Multe îmbunătățiri, multă evoluție, multă implicare.
    E anul 2 deja? Pe același contract? Zi sincer dacă nu te-ai plictisit? Nimic nu s-a mai schimbat de anul trecut. Parcă abia acum îți pare rău că nu ai avut timp atunci când aveai ce să mai schimbi. Dar vorba aia ,, trebuia să îți pară rău atunci” ...
    Totul merge prost. Nu îți mai ajung minutele, nu mai ai spațiu pentru poze cu tine pentru că deja sunt prea multe poze cu ,,NOI”, ai încerca și alte rețele dar se promite că situația se va îmbunătății. Și așa, mai stai un an,doi,trei,zece.
    Te trezești după aproape o viață cu același contract de la 15 ani. Frumos atunci, complicat acum. Ai zis că nu e ok să ai pretenții. Că dacă te mulțumește măcar pe jumătate din cât ai vrea să te mulțumească e the one. Doar că știi tu? Furnizorul tău s-a cam extins și la alte clinte. Și lor le trimite factură lunară online de pe alt cont. Și contractul tău nu se mai reziliază acum. Ai două clauze de 14 și 12 ani după tine și alea sunt pe viață.
    Acum zi tu draga mea? Nu mai bine rămâneam noi la scrisori?

   
 




   

Dum spiro, spero.

https://www.youtube.com/watch?v=ec414F67D7w 

   Mă gândesc în fiecare zi care e rolul meu în lume și de ce sunt aici, acum. Nu pot să îmi imaginez că am aparut doar pentru a dispărea cândva. Trebuie să fie un scop anume, nu?
   Mă simt din nou ca la 14 ani. Ironic. Am crezut că nu mă voi mai simții la fel niciodată.  Dar iată-mă din nou în aceleași împrejurări. Oare sunt eu cea care trebuie să decidă acum ce e bine și ce nu? Pentru că dacă e așa, binele pentru mine înseamnă toți înafară de mine. Îmi petrec fiecare moment trăind pentru altcineva. Nu pentru mine. Dar mă face fericită.Cred.
   Am învățat că dacă trag de lucruri în viață până la urmă o să se rupă. Și voi rămâne fără ele. Mai bine le las să plece. Dacă vor să se întoarcă eu voi fi în același loc așteptându-le. Până la urmă totul se întoarce. Tu te-ai întors, nu?
   Am învățat că parcă așa se spune: că trebuie să te schimbi și tu pentru ca să îți fie bine. Dar până acum eu m-am schimbat doar din curiozitate. Și știi cum e... Am învățat că oamenii nu se schimbă niciodată. Doar învață să ascundă mai bine ceea ce sunt ei defapt.
  Dezamăgirea cea mai mare apare atunci când ai așteptări. E un lucru destul de cunoscut asta. Nu voi mai avea așteptări. Nici de la tine, nici de la tine, Asta pentru că m-am săturat să aștept ceva ce nu mai vine. E vântul. Știi? Vântul care așteaptă ploaia pentru a fi complet o furtună. Și nu vine.
   Parcă totuși ar trebuii să o iau înspre un loc unde să mă simt acasă și să rămân acolo o perioadă. Curios e că nu mă mai simt acasă nici acolo unde odată eram fericită. Singurul loc unde mă simt acasă e în muzică. În ploi și în sunet de pian. Dar casa aia a dispărut. Când m-am oprit din a-i mai deschide ușile. Acum din câte am auzit locuiește altcineva acolo. Casa ta unde e? La mine au șters praful, au pus covoare noi, cântă. Din când în când mai și dansează și zâmbesc. Îmi place să îi privesc. Din afara casei totul pare minunat. Așa părea și la mine. Poate era. Dar nu era minunea mea.
   M-am mai și lovit de oameni de un timp încoace și unii au vrut să se ferească de mine, alții au vrut să își ceară scuze iar cei mai mulți au trecut nepăsători. M-au izbit tot cate unul de amintiri și mi-au lăsat urme pe chip. Unii riduri de la zambete, alții de la tristețe. Ei au tot mers. Cred că în direcția greșită. Nu ne-am mai întâlnit.
   Am 20 de ani și încă mă întreb pe care din durmuri să o iau. Pe cine și ce să urmez, cum se simte fericirea și dacă sunt demnă de ea? Și până atunci eu stau aici, în mijlocul acestui drum în timp ce ploaia și vântul s-au regăsit unul pe celălalt în mintea mea, în timp ce mă mai împiedic de lume, în timp ce te aștept pe tine, în timp ce mă caut pe mine.

Baftă multă, cititorule!

.

  https://www.youtube.com/watch?v=tBf_AQ29Kzk - Before

   Liniște. E mult prea multă liniște. Nici gândurile nu îmi mai vorbesc, nici eu nu mai sunt ceea ce am fost cândva. Cât de frumos ar suna acum în întuneric numele tău. Pentru o ultimă dată să privesc înapoi și să nu mă mai simt straină de tot ce am fost. 
   Cu timpul și odată cu tine m-am desprins de visele mele și am crezut că viitorul este cel pe care îl croiam de când eram mică. Însă viața pentru noi nu este decât un șir infinit de speranțe. Unele spre un bine stins de mult, altele spre un bine ce va urma.
     Îmi pare rău. Mă declar vinovată pentru că am crezut în lucruri nedefinite. Pentru că am încercat să deslușesc în tine ceva ce tu nu ai avut niciodată. Puterea de a mă iubi. Și mi-am spus că mă vei schimba. Și mi-am spus că vei rămâne pentru mine unic în tot și în toate. Dar m-am înșelat.

   Ți-am oferit infinitul ochilor mei... De la clipe în care uitam de mine doar pentru a fi alături de tine până la visele mele. Ție, cel ce astăzi nu mă mai cunoști, ți-am încredințat totul cândva. În speranța că vei fi acolo mereu.
   Ce ironie. Să sper într-o speranță. Iluzia ai fost mereu tu. Și mereu vei rămâne singura mea întrebare pentru care nu am răspuns. Eu nu prea regret nimic în viața mea. Singura urmă de regret se leagă de faptul că nu am cunoscut unele persoane la momentul potrivit. Poate tu ai fi fost altfel. Poate eu aș fi fost altcineva.
   Am vorbit despre tine parcă o viață și mi te-am imaginat viu și cald alături de mine. Din imaginea utopică ai rămas doar un simplu fior ce mă mai trezește din când în când. Apoi îmi amintesc că trebuie să plec. Am un destin ce nu așteaptă. Am o putere de sine și un caracter ce nu mă lasă să îți arăt că îmi pare rau. Și în final, oricum nu mai am timp.
   Când nu mai simți nimic viața pare la final de capitol. Aștepți să întorci pagina și te găsești din nou pe tine în genunchi în fața propriului destin care îți arată că mai ai de mers. Mai ai de tras, mai ai de plâns, mai ai de zâmbit. Pentru fiecare zi există un rost și pentru fiecare rost va fi mereu o zi căreia va trebuii să îi faci față.
 În timpuri pe care noi nu le putem decide, cuprinși între spaime și reverii, rămânem doi necunoscuți cu o poveste frumoasă în urmă.
Mereu.


                                                                     Multă baftă cititorule!