Încă se poate ...

     M-am născut într-o țară fără viitor. Privesc mereu în neant încercând să înțeleg de ce? Unde am greșit? Oare copii copiilor mei vor mai avea prilejul de a spune: „Iubita mea se cheamă România!” ? … Să mă trezesc prins într-o lume plină de străini unde să fiu întrebat cu o ironie incertă: „Sunteţi român? Nu se poate! Mai există încă români în România?”

     Niciodată nu ne-a fost bine. Mereu ne-am plâns că țara noastră nu e bună de nimic. Că aici, tot ce prinde viață moare, e absorbit cu repeziciune de pământul atât de drag nouă. Ne lovim zilnic de aceleași cuvinte grele care ne spun că moralitatea nu e decât un antidot pentru sălbăticie, dar preferăm să vânăm vise deșarte într-o țară păcătoasă.

     Au trecut anii peste România frumoasă. Am 17 ani și nu înțeleg de ce? Cum de un „imperiu” atât de vast, atât de dornic de dezvoltare, aflat parcă într-o înflorire continuă, a ajuns doar o veche ruină pe care unii o mai numesc țară?

     Tu nu privești în jur? Ești prea orbit de putere ca să observi că ne-am săturat? De aceleași știri, de aceleași subiecte în care sunt damnați cei ce au un cuvânt de spus? Ne-am săturat să ne trezim în fiecare zi cu speranța că poate va fi mai bine,dar cu certitudinea că e o simplă aluzie. Ne-am săturat să cerșim pe la colțuri mila celor puternici, să ne ascundem după degete și să credem că nu ne vede nimeni!

     Iar tu, cel ce citești, de ce lași țara să cadă? Să piară zilele-i de glorie, să se surpe Carpații și să sece Dunărea? Să se umple în loc cu lacrimi amare ce șterg sângele vărsat pentru libertate? Uite vezi? Ți-e teamă … Că te-au crescut fără speranță. Te-au făcut să crezi că evoluția e rea. Să progresezi? La ce bun?... și așa, mai bine cazi în anonimat … cine mai observă și asta?

     Fii mândru că ești român! Bucură-te în fiecare zi de limba ta, de frumusețea ce te înconjoară. Vorbește clar! Spune ce vrei! Arată-le că încă se poate! Că România e nu doar o țară! România suntem noi! Cei ce ducem în spate visele poporului deși avem un fel nefericit de a ne simți fericiți.

„România e un stat tânăr şi e animat de un soi de energie care ne face, pe cei mai mulţi dintre noi, să ne comportăm ca nişte adolescenţi. Cel mai frumos lucru la România rămâne România.“ – Cristi Puiu

Jurnalul unei adolecente III - Redescoperirea

   După ce am trecut cu bine de excesul de ,,pus de suflet”, de dramele adolescentine în care mă loveam mereu de aceeași problemă și de teama că nu voi găsi niciodată tipul perfect, am realizat că viața e mai grea decât pare... Că e roz doar dacă amestezi culorile între ele .. Și mai presus de toate, că nuanțele diferă de la om la om...
  Când te trezești dimineața la ora 07:00 și constați că noaptea trecută ai adormit la genericul filmului, când ajungi acasă de la școală și în loc să mănânci, tu te agiți că nu ai timp să ajungi la canto,teatru sau întâlnirile cu patidul, ei bine atunci realizezi că ai prea puțin timp pentru tine. Că băieții nu mai reprezintă scopul tău în viață, că pur și simplu e mai important viitorul tău, decât ,,al nostru”.
  În momentele în care ai tot ce îți dorești, prinzi tupeu. Nu te gândești că poate în viitor, nu va mai fi la fel. Că poate mami și tati se hotărăsc într-o zi că ai crescut. Că de acum înainte ești pe cont propriu și că din banii de chirie poți să faci în așa fel încât să îți rămână și de cărți, haine sau distracții. Și atunci ajungi să te plimbi singur pe stradă și să observi.
   Atunci, cerșetorul din colț nu îți mai inspiră milă. Îți inspiră compasiune... Te gândești că poate dacă tu îl ridici pe el, altcineva te va ridica pe tine. Poate dacă celor care nu au ce mânca, tu le dai jumătate din bucata ta de pâine, sau vei muri de foame, sau vei urca în ierarhia celor cu un scop în viață.
   Poate când vei realiza că totul e posibil, chiar și eșecul, cei săraci într-o societate bogată îți vor părea eroii zilei de mâine. Să reușești să trăieși fără un scop, fără ca măcar să speri ca într-o zi va fi posibil, e un act de curaj. Să poți privi în ochi pe cei care te batjocoresc, care au multe de dat, dar nu dau nimic, înseamnă să fi om. Iar să știi să prețiuești până și dimineața în care ai deschis ochii nu e decât un joc de cuvinte...
   Eu nu sunt o persoană care să ridice religia la rang de perfecțiune. Nu cred în Biserică, dar cred în „cineva” ... Așa, bunica mea, foarte religioasă din fire, cu o simplă  întrebare, m-a pus pe gânduri. Dacă într-o zi, ai pierde tot și ai rămâne doar cu lucrurile pe care le-ai oferit tu cândva celor nevoiași, cât de jos te-ai prăbușii? Cu ce ai rămâne? ... Ai fi mai presus decât ce ești acum sau ai ajunge de cealaltă parte a societății, acolo unde razele de soare nu aduc speranță ci doar dezamăgire...?
  În viziunea mea, omul e cea mai egoistă creație a divinității. Asta pentru că orice ai face, el mereu se simte singur într-un infinit de lumină. Își urmează calea, visele și descoperă într-un final că după o viață în care s-a zbătut să trăiască, acum i-a rămas:  N- neputință     și totuși     T - triumf
                                                     I- inumanitate                  O- onoare
                                                      M- măcinare                    T- tactică
                                                     I- imperfecțiune               U- umanitate
                                                      C- captivitate                    L- libertate

     
                                                               Fii mai bun ... Fii om .. 
                                                                            Multă baftă cititorule! :)

 

       

Curaj :)

     :) Dacă mă întrebi ce știu eu despre fericire, nu prea am idee ce să îți răspund. Știu doar că e un sentiment ciudat care apare în momente epice... Ca diminețile alea în care te trezești și vezi că ai un mesaj... Chiar dacă nu știi de la cine e sau ce conține, deja ai pe față un zâmbet tâmp care te dă de gol ... E simplu să fi fericit... Dacă ai alături oameni speciali ... :) 
  Am auzit persoane spunând că „ fericirea nu e pentru ei ” ... Și am intrat în dubii. Oare e posibil ca fericirea să fie doar o înșelătorie? E posibil ca noi să nu fim născuți pentru a fi fericiți? ... Și oare cum ai putea fi fericit, dacă trist nu ai fost vreodată? ... Iar dacă nu ai iubit niciodată, nu ai de unde să știi ce e fericirea. Poate nu se simte la fel la toți. Poate pentru unii e un drog perfect în timp ce pentru alții e o simplă iluzie dăunătoare.
     E greu să te decizi dacă îți pasă la început. Și încet, parcă i-ai spune ce simți. Ca să fi liber, sentimental, profund.. Apoi, dintr-o dată te retragi. Urmează nopți de resentimente, de gânduri .. Dacă după ce vorbești despre ceea ce simți vei ajunge să nu mai fi capabil să simți vreodată? Dacă vei plânge din nou zile de-a rândul întrebându-te ,, de ce? ” ? Dacă vei suferi și nu vei mai știi ce e fericirea? .. Dacă? ... 
  Dar niciodată înainte de a face ceva nu ne întrebăm „ Dacă voi fi fericit după? Sau dacă totul se va termina și îmi voi găsi în sfârșit liniștea mult dorită?” ... Și știți de ce facem asta? Pentru că de mici suntem obișnuiți cu faptul că, dacă ne pasă, vom avea categoric parte de un eșec murdar. Că ne va părea rău ... Vom regreta.
  Uneori e mai simplu să accepți soarta așa cum e. La prima prăpastie, să dai înapoi ... E prea greu să o ocolești ... Deși știi bine că vei trăii cu gândul că poate de partea cealaltă a prăpastiei  e Paradisul, mai bine te rezumi la Infern. În fond și la urma urmei, tot acolo ne întoarcem ... Nu? 
   Hai să mai zâmbim din când în când și să prindem puțin curaj. Fiindcă cu fiecare zâmbet împărtășit cu ceilalți, primești în schimb o alternativă de a traversa prăpastia ... 


                                                                           Multă baftă cititorule :)




    

De decor ...

    Poate că așa a fost să fie. Poate că niciodată nu m-ai iubit… Poate minciunile pe care le spuneai erau adevărate. E în regulă … Să nu crezi că nu pot trăii fără tine. Viața a fost mereu o scenă plină de piese de teatru, drame sau comedii… Tu ai ales să fi personajul principal într-un decor întunecat. Ai coborât straniu cortina și așa publicul nu mai vedea esența. Iar eu … mi-am uitat replicile.

   Cu pași tăcuți, năucitori într-o inimă bolnavă, în care umbrele joacă stele iar visele sunt

 simple vise, te-ai retras sub aceeași lună care ne veghea împreună. Ai început să ciopleși în scoarța minții cuvinte fără sens. Ai încercat mai târziu să le ascunzi. Degeaba.. Au rămas acolo pe veci… A plouat peste ele ani în șir. Și totuși, încă le mai pot citi ,,Lumea, iubirea mea, nu e decât o parte din cât însemni tu pentru mine”…

   Hmm… Mi-ai spus odată că plângi doar când iubești cu adevărat. Că e de-a dreptul imposibil să pleci când știi că locul tău e acolo. Culmea … Tu, ai ales să pleci, deși îmi șopteai mereu amărăciuni cum că eternitatea e doar un sfert din timpul pe care vrei să îl petreci cu mine.

   Prietenii mă întreabă dacă nu îmi e dor. Dacă nu sufăr sau cum de nu mă pierd cu firea de fiecare dată când îți aud surâsul. Mint dacă aș spune că nu o fac … Versurile mele, piesele fredonate zilnic sunt dovada vie că mi-ai lipsit. Atunci, de mult, când ai plecat, nu ai lăsat în urmă doar uimirea spectatorilor ci și dezolarea unui suflet tânăr.

   Un copil… Ce poate știi un copil despre iubire? … Tot ce poate modela el din plastilină e o inimă care ia orice formă vrea. Iar dacă o strânge în mână, se distruge. Urăște ca alți copii să se joace cu ea fiindcă o pot strica. Și el nu o va mai putea repara niciodată. Nu va mai fi la fel oricât s-ar chinuii. Ei bine, așa e și la maturitate … Adulții se joacă cu inima și învață cum să o păstreze la fel peste ani și ani, fiindcă odată sfărâmițată, nu își va mai revenii în veci …

   Aveți grijă de sentimente. Sunt unice, rare și totodată indispensabile… Cu fiecare sentiment aprofundat, luminile de pe scenă prind viață … Ai grijă să nu se stingă toate odată … Și decât așa, mai bine pe rând, în timp… 

Jurnalul unie adolescente, capitolul II

    M-am hotărât! Mă las de scris! Mă las și de muzică și mă apuc de studiat băieții. Nu știu de ce, dar cred că am o obsesie. Cum Mass-Media e obsedată de „DRAME” multicolore + politică extravagantă și mai nou mult, extrem de mult fotbal, cred că o să mă apuc și eu de postări gen:  Știre bombă! „Un anume el” a fost demoralizat că nu a luat BAC-ul și nu a reușit să îi dea papucii ,,unei anume ea”. Ar putea fi o coincidență, ar putea fi! ... Dar nu e ^.^ 
   Și da, poate că eu sunt singura de pe planetă care nu înțelege de ce băieții pot fi așa misogini atunci când nu au motive și drăguți atunci când caută. E clar, ceva e greșit cu ei. I mean, noi femeile, suntem absolut perfecte. Desigur, faptul că după o noapte lungă dimineața intrăm în reconstrucție și ne închidem în baie minim o oră, e o simplă problemă de autocunoaștere. :D 
    Am adus în discuție sexul masculin deoarece nu de mult, am cunoscut un tip. Părea personajul perfect desprins dintr-un basm. Vrăjeli gen : „frumoaso” , „ pana mea” ... De astea, erau la ordinea zilei. Doar că știi cum e? După o relație minunată, de lungă durată și multe altele eșuate, cuvintele astea pentru o fată nu sunt decât baliverne. Eu personal nu mai cred în ele. Și nu, nu e vorba că de la o anumită vârstă contează banii(știu că asta cred majoritatea băieților despre noi atunci când le spune „pas”) , e vorba de simplul fapt că zicala ,, Fapte, nu vorbe” merge! Bine, nu ne supărăm dacă ne alintați. Clar... Dar mai mult ne impresionează un mic(repet, mic!)act de gelozie decât un ,, ești liberă, eu nu te forțez” -.-  
    Șiiii revenind... Până în momentul în care i-am spus că am prieten și că degeaba se stresează, tipul era a 8-a minune a lumii. De sigur că după a urmat o serie de : „Cui îi pasă baby? Dă-i papucii! Eu te iubesc!” ... ( Total greșit -.- ) + mii de promisiuni pe care cred, defapt mai mult ca sigur le-a citit de undeva din broșurile unui liceu sau facultate care mint cu clasă ... 
   A fost în zadar din păcate(pentru el). Mai repede mă cuplam cu un castor care să fie sincer când pleacă, decât cu perfecțiunea întruchipată care doar lasă... Și îți spune: „Of, dar nu ești tu de vină! Eu sunt!” ... Și dacă mai pui și suflet, vai de tine prințeso....
   O altă chestie care m-a șocat zilele acestea(pe lângă faptul că jumătate din facebook era plin de faptul că Brazilia și-a luat-o de la Hitler ) a fost o postare a unei fete în care se mândrea că a luat BAC-ul :D ... Postarea suna ceva de genul: „ Mulțumesc lui Dumnezeu că am trecut cu 5! Acum nu mai trebuie decât să caut un bărbat cu bani care să mă iubească și sunt realizată! :) ” ... -.- Și da, mai târziu am observat că era pe bune totul.. I mean, tipa chiar asta mai așteaptă de la viață. Nici nu văd de ce ar vrea alt ceva. În fond și la urma urmei, e visul perfect. Găsești un prost care te întreține(dacă e „putred și bogat” e mai bine) și gata! Ești cea mai realizată persoană de pe Terra. Păcat doar că faci de râs sexul frumos ... 
   În fine, eu sunt mândră că am reușit să trec peste BAC(nu l-am dat... mai am 2 ani până atunci. Dar vreau să fiu în ton cu moda ^.^ ) și că vara asta mă voi distra de minune acasă, în pat(singură) pentru că nu-i așa? Afară plouă în continuu .... :) 



                                                                                             
                                                                                   O seară frumoasă ^.^ 

Jurnalul unei adolescente - Capitolul I

   Dacă ești adolescent, întrebarea : „ Îți lipsește? ” (în cazul în care nu se referă la creier), te poate face să îți ieși din minți. Eu niciodată nu am suportat ca alții să abuzeze de sentimentele mele sau să mă creadă inferioară. Ba mai degrabă mă credeam eu superioară. (modestia vieții)-.-
  Și nu am crezut vreodată că dragostea nu e așa cum o știm de mici. De la înălțimea de 1,50 (no offense, înălțimea asta o aveam eu la 12-13 ani) săruturile păreau cele mai complicate lucruri :)) ... Niciodată nu le-am înțeles. Iar foștii mei prieteni știu de ce... :)) Anyway ... Ceea ce vroiam să spun este că dragostea adevărată era acolo. Eu o vedem. Apoi am crescut ... Nu am mai dat de ea. o.O 
   Mami mă întreba mereu ce vreau să fiu când cresc. Pe lângă obiecte,animale sau insecte(TV, lebădă sau fluture.. grea perioadă pentru decizii ce-i drept) visam să fiu „IUBITĂ” ... Și nu ca și verb. Să fiu pur și simplu iubita cuiva. La mine asta era o meserie grea. Darrrr... Nici acum nu mi-am schimbat părerea... 
   Apoi la 14 ani mi-am întâlnit destinul.” Cică ” .. Ai mei m-au trântit la 60km de ei, într-un internat. Uite aici realitate. Te uiți la filme americane gen „ viața e minunată în cămin ” .. Ce-i drept, e chiar o minune. Încă sunt șocată... Fetelor!! Să trăiți cu băieții în aceeași clădire, să îi vedeți în habitatul lor natural și să le ascultați poveștile.. Well, asta e o provocare...
   Am asistat odată la o discuție de genul. O gașcă de băieți dezbăteau un caz tragic de - Nu știu cum să îi dau papucii - ... Tipa, în clasa a IX-a era genul de girlfriend pe care categoric orice băiat o vrea. De frumoasă era frumoasă, de deșteaptă era frumoasă ... Mă înțelegi. Dar cel mai complicat la ea era faptul că o dată pe lună, în mod misterios, se certa cu iubitul. Vorba aia.. Fetele știu de ce .. :D Mama natură ar putea pur și simplu să ne dea un mesaj cu ,, Nu ești gravidă ” și gata ... Dar nu ... Oricum, subiectul a fost foarte delicat fiindcă băieții nu știau cu ce lucrează... Nu știau ce și cum să facă... Doar sunt băieți ce naiba? .. :)
   Așa dar, viața de internat e complicată... Dar un lucru e sigur. M-am schimbat… În definitiv, viața ne schimbă pe rând. Orgoliul lor e arma mea. Tristețea lor... E pentru mine încă o enigmă... Am trecut rapid de la gândirea de 1,50 la cea de 1,70... O perioadă lungă. Nu? ..
  Și viața de liceu continuă... Holurile aglomerate și vocile pițigăiate, orele de somn și toate pauzele leneșe și în final DRAMA adolescentină, searching for ,, the one ! ” ... Văd că mă izbesc zilnic de nenorocita asta de întrebare : Cine naiba e tipul perfect? ... Că eu îl caut. Dar cred că m-am pierdut cu privirea. În timp ce îl căutam pe el, m-am mai uitat și la alții, am analizat și alte „pătrățele” ... Dar asta doar ca să am cu ce să îl compar pe cel perfect. Dacă știi cum zic ... 
  În final, o să mai scriu. Jurnalul meu e acum secret... Adică tu, cititorule, nu vei spune nimănui ce va urma.. Nu? ..

   

Speranța este un vis cu ochii deschiși...

   De multe ori m-am întrebat dacă mai e posibil să sperăm. Ca și omenire, facem asta de veacuri. Dar ca și suflete abia începem... Odată ce viața îți așterne în față nenumărate căi de ocolire a distrugerii moralicești, de ce tu mereu refuzi să le urmezi. Preferi să suferi în loc să trăiești.... 
   Neștiind când zorile vor sosi, deschid fiecare fereastră... E greu. Adevărat. Dar să speri e ultimul lucru care ne mai face oameni. Am uitat să iubim... Poate dinainte să ne naștem. Mama îmi spunea mereu:
- Când erai mică, știai să iubești... Dar ai uitat pe parcurs.

   De multe ori, cu ochii înlăcrimați, în nopți calde de vară privim spre cer. Cerșim ... Dorim ca el să plângă măcar odată în locul nostru. Ne simțim slăbiți, uitați de viață într-un colț de umbră. Toate astea pentru că ,,aceea persoană” nu mai e cu noi. Poate fizic, poate sentimental, sau pur și simplu s-a pierdut. Și odată cu ea, s-a dus și speranța noastră.
  Am întâlnit în lume persoane care și-au pierdut forma reală a fericirii.  Fără speranță nici chiar disperarea nu ar fi posibilă, iar omul nu ar dispera dacă nu ar spera... Ciudat e că de multe ori acele persoane ajungeau să iubească atât de mult viața încât întregul lor univers se învârtea în jurul lacrimilor de bucurie... 
  Nu am crezut că se poate. Nu am crezut că voi trece peste etape din viața mea care deși pentru unii la 16 ani e o joacă de copii, ei bine, pentru acei copii e o scară spre maturitate. Pentru mine speranța a fost o întâlnire plăcută, dar un prieten nesigur. M-am luptat cu gândul că încet, încet, dorul amintirilor va pune din nou stăpânire pe mine. Și încă lupt. TU încă lupți. E tot ce ne rămâne de făcut. 
  În final, drag prieten, deși poate te-ai plictisit citind rânduri de aberații adolescentine, ține minte un singur lucru : 
        
      “Ai sperat, ai visat, ai pierdut. Ce contează? Mai poți pierde, mai poți visa, mai poți învinge! Asta contează!”  - Aurelian Silvestru


                                                                  Baftă cititorule ... :)

Comptine d'Un Autre Été

   Of... Ce frumos sună liniștea. Vara. Mă termină moralicește. Căldura nu face decât să îmi încălzească amintirile reci cu tine străine... Și ascultăm împreună aceleași versuri mințind mereu că va fi bine. Dar nu! Că încă doare... După atâta timp... :)
   Mulți îmi spun că sunt o aiurită cu vise deșarte. Mie îmi place să mă numesc doar ,,umană”. Și da! Poate nu voi fi capabilă să privesc cândva realitatea așa cum o vede un mare filozof. Poate eu mereu o voi vedea ca pe o entitate de-a dreptul abstractă... 

   În esență fiecare suntem lacrimi. Poate din ele ne naștem, ca mai apoi să murim din vina lor... Te întreb cititorule: Câte nopți ai simțit că amintirile te sufocă? Ca ești singur într-o singurătate cruntă? Că doar tu vezi lumea în negru și alb, în timp ce alții parcă o strecoară prin curcubeie?...
   Nu fi trist! Oricât ar fi noaptea de lungă, până la urmă tot se arată zorile. Și ferice de cel ce le va privii cu sufletul zdrobit, fiindcă doar el se va vindeca întru-totul... Nu e greu să te ridici din praf... Ba parcă mai greu e să relizezi că ești acolo și că trebuie să faci ceva. 
   Noi ca și ființe suferim. De dor, de dragoste, de melancolie. Dar zâmbim! Gândul că mâine poate nu mai plouă nu face decât să ne adune pe toți și toate la un loc pentru a ne arăta ultimele raze de soare din acea zi. Și crede-mă, nu e nimic mai frumos decât un cântec de pian într-o noapte rece... Căci ea vine. Și parcă din instinct ne e frică de ea... Of! Sărmanii sentimentali! Atâtea lacrimi și nici un rod ...
   În final ... Nu uita! Acum ești un adolescent plin de entuziasm, sau un adult cumpătat. Dar de visat vei visa mereu, de suferit vei suferii, iar să zâmbești într-o lume tristă, ei bine... Asta încă înveți... :) 

                                                                                Baftă cititorule ... ^.^  

Another Love

Prea sensibilă de fel ... Sunt ușor de rănit ... :)
       Nu mai sunt sigură de nimic în ziua de astăzi. Cică cerul e albastru. Hm! .. Și dacă eu vreau să închid ochii ce facem? ... Stelele strălucesc. Da ... Dacă nu e înnorat. Și nu plouă ... :-J  Mai bine să plouă! Nu? Măcar așa putem să ne desprindem cel puțin pentru un minut de lumea în care trăim ca să simțim stropii inofensivi prelingându-se pe fața noastră. Și atunci nu va mai fi o diferență între lacrimile care curg șiroaie și visele ce deja s-au risipit...
        Hai să vorbim discuții. Abordez ușor,ușor un subiect delicat. Prima iubire. :) Citez: Lacrimile sunt acolo unde există sentimente ... („Poate așa pățești când iubești cu adevărat”) Pentru mine a fost ... SIMPLĂ ... :) Dar frumoasă. Ce să zicem? A trecut ca o adiere de vară caldă. M-a lovit din plin ce-i drept și m-a lăsat la pământ. Apoi mi-a aruncat o frânghie ca să mă ridic. La jumătatea ei, a ”scăpat-o” :) ... Am căzut în gol și m-am lovit de realitate. Ce frumos a fost...

        Cu timpul am încercat să reclădesc din  ruine o viață. Dar ce așteptări să am eu la 16 ani? Imperiile sunt deja acolo sus. Eu trebuie doar să le cuceresc :) ... Îmi plac oamenii pozitivi. Sunt mulți care nu au o viața roz. Dar o colorează în verde, stau la poarta Iadului și taie bilete! ... Și ăsta e un adevărat optimism :) E dovada că se poate!
       Mă adresez prin acest articol ție! Celui rănit de dragoste... Crezi că ai căzut pe câmpul de luptă și că vei rămâne acolo pe veșnicie. Nu iubite cititor. Ești doar pierdut. Ți-e atât de greu să te ridici încât preferi să privești lumea de acolo de jos. Te compătimesc! Mă compătimesc! ...
       Și nu ai altceva de făcut decât să găsești acea IUBIRE pierdută de mult. Până atunci ești singur. Între foi albe care mai de care mai perfecte. Te închizi între ziduri de tăcere și din când în când mai postezi pe Facebook : Îmi lipsești ... De parcă lor le pasă. Cu cât ești tu mai jos, cu atât pot urca ei peste cadavrul tău. „Nu suspina suflet cald ... Noi te iubim ...” aha ...
      În final nu îți mai pot spune multe ...  Nu suferii după persoana greșită niciodată ... Gândește-te așa: Ai grijă după cine plângi astăzi pentru că în schimbul acele suferințe tu dai o zi din viața ta :) ...

                                                  Multă baftă
                                                                  cititorule!
  

Orgoliul ...

 E trist să uiți... Știu... Dar mai trist e să fi uitat... Ai un gând nebun ce te aruncă din nou și din nou la cuvintele reci dintr-o vară caldă : 
- Și ce dacă ne-am iubit? În fond și la urma urmei o vom face mereu dar fără să știm. Eu o să am viața mea, tu pe a ta. Nu e dificil. :) ...
  Și da! Nu e dificil. Dar doare. Doare să știi că persoana iubită e acolo undeva, singură, pierdută adânc în ochii de tăciune ai disprețului. Când vrei să poruncești inimii să nu mai iubească e ca și cum nu ai mai vrea să respiri. Dar trebuie dacă vrei să trăiești...
   Subiectul din această săptămână este unul pe care mulți îl abordează des, de multe ori atunci când nu trebuie! E acel ceva numit ,, ORGOLIU ”... Adevărul e că mulți oameni sunt disperați de orgoliu. Se zice că  orgoliul este cel mai mare, cel mai cumplit şi cel mai redutabil dintre duşmanii pe care cineva poate să-i aibă, dar totodată e și „buzduganul fericirii” ... Tu ce crezi cititorule? :)
  Hai să aprindem împreună un chibrit în întunericul minții și să cugetăm... Eu îți voi da exemplul meu, iar tu, drag lector, vei gândi la al tău... 
 Orgoliul m-a purtat departe. M-a aruncat în străfundurile tristeții ca mai apoi, încălcându-l să realizez cât am pierdut. Că în timpul în care eu zăceam acolo, lumea evolua. Iar eu am rămas inferioară... Din acea clipă, teama a pus stăpânire pe mine... Fiecare zi era un chin. Nu vroiam să îi scriu, să îl aud sau să fiu cel puțin de acord cu faptul că EL e cel care încă mă cunoaște mai bine parcă decât mine... Și îmi era frică să nu plece. Căci da! Deja o lua pe un alt drum. Unul total paralel cu al meu... Și atunci am zis STOP! Și ca printr-o minune s-a prăbușit tot. M-am ridicat dintre foile în care îmi îngropam singurătatea și am strălucit mai tare ca niciodată... Am renăscut printr-un simplu TE IUBESC...
    Eu nu atac ambiția ... Dar vreau să te întreb acum pe tine.. : Oare ce e mai presus? Orgoliul sau iubirea? ... Aștept să te trezești la viață! Până atunci,

                                                                                                                                Baftă cititorule!

   Doar puțin ...   http://www.youtube.com/watch?v=YrQ540x1FU0

   Am început să scriu de mică... Am învățat că decât să îmi las amintirile în seama altora, mai bine le picur pe o foaie de hârtie neagră, aruncată pe un val de emoții obscure, iluzii deșarte...
   Mai știu și că odată cu trecerea timpului ne schimbăm ... Zilele, orele, minutele sunt asistentele unui estetician de excepție. Creați cu rațiune, mulți dintre noi suntem forțați să zâmbim pentru atenție... Să cerșim firmitura înțelepciunii, fără să mai udăm din când în când sămânța iubirii ... 
   Și suntem zdrobiți de dragoste. E singurul sentiment în fața căruia, orice armă e adiere de vânt. Viața nu-i decât o lungă poveste de dragoste. Petale de trandafir, regrete și vise abstracte... Un pahar de vin roșu, sângele ce se scurge prin mâinile noastre încleștate... Și în final, o liniște mută. Atât de pierdută și atât de tristă...
  Privește viața așa cum și ea la rândul ei te privește pe tine... Închide ochii din când în când și lasă-ți inima de copil să bată pentru ultima dată în numele iubirii... Să plângi... Să speri, dar mereu să reușești... Multă baftă cititorule ...