E ca o scurgere
de ape viaţa. Învolburată şi plină de mister, te poartă aievea unui vis şi
pendulează mereu între ceea ce ne dorim şi ceea ce suntem pe cale să primim.
Ana simţea acum pe pielea ei fiecare fărâmă de emoţie. Ganduri se scurgeau în
privirea ei şi totul căpăta o amploare uriaşă. Era tristă dar se bucura. O
cuprindeau din când în când braţele lui dure şi reci,ca prin vis. Şi dispăreau
la fel de repede ca o imagine obscură.
Viaţa o împinse mereu spre greu. Însă
niciodată nu s-a dat bătută. Şi în fond şi la urma urmei, de ce ar face-o? Deşi
ştia că adevărul doare, era dispusă să încerce. Dorinţa arzătoare de a afla ce
se petrece cu cel ce i-a cucerit suflul o făcea să mergă mai departe.
Ziua aceea trecu parcă mult prea greu. Aştepta
cu nerăbdare noaptea ce avea să o protejeze. Pe ea şi pe iubitul său. Îşi
făcuse un plan destul de bun. Se hotărâ astfel ca noaptea ce vine să iasă din
casă şi să mergă la Ştefan. Şi aşa făcu.
Fiorii nopţii
coborau molcom peste dealurile încleştate ale satului. În vazduh, luna se aşeză
ca o corolă de argint peste veacul nopţii. Era o linişte atât de mută încât
vântul cald ce şuiera se simţea permament. Ana ieşi din casă în linişte şi
apucă să iasă din curte înainte ca cineva să observe. Evadarea ei iluzorie
părea reală. Se simţea liberă asemeni unui vis. Acum lumea îi aparţinea. Şi
avea de gând să o cucerească împreună cu cel pe care îl vedea ca pe speranţa
aceea ce o aştepta de mult.
Trecuse în fugă
de grădinile ce-i stăteau în cale. Însă drumul până în sat era lung. Şi ştia că
nu va ajunge acasă decât în zori. Dar se întreba mereu dacă nu ăsta e rostul
vieţii. Să porneşti pe un drum lung atunci când soarele apune şi să te trezeşti
la realitate abia atunci când acesta îţi va lunima calea. Sufletele flămânde
ale oamenilor mişună noaptea. Atunci când trupurile lor mundane preferă să
viseze.
Fredona în gând
mereu aceaşi povestioară. Simţea că trăieşte. Şi nu aşa, uman, cum o făcuse
până acum. Ci simţea cu siguranţă că viaţa îi pregăteşte ceva. Deodată,
liniştea ei sobră fu tulburată de un ţipăt. Se auzea de departe. Dar îşi făcu
simţită prezenţa. Ana se panică uşor şi dădu înapoi pentru un moment. Era atât
de întuneric încât nu-şi mai vedea nici propriul suflet. Simţea în ceafă o
răsuflare cunoscută. Dar asta nu o oprea din tremurat.
Deodată, o
cuprinse în braţe o figură cunoscută. Cu o voce caldă se auzi:
- - Ai
venit. Ştiam că vei venii.
Ana tremura de emoţie în braţele lui lungi. El o strângea atât de tare
încât îi tăia răsuflarea. Îl simţea mai aproape de ea ca niciodată şi şi-ar fi
dorit să rămână aşa o viaţă întreagă. Era străpunsă de remuşcări că a plecat
însă fericirea profundă ce îi inunda privirea o domolea.
- - Ştefan,
dar cum? De unde ştiai că voi venii? Nimeni nu ştia.
- - Ştii
Ana? Atunci când două suflete se întâlnesc , fie doar şi pentru o secundă, ele
se ţin minte. Şi îndrumă trupul spre acelaşi loc unde odată ele au devenit o
singură suflare. Ai crezut că nu voi simţii că vi? E adevărat. Nu am simţit. Dar
am simţit cum sufletul meu ţipă după tine. Şi dacă asculţi bine, încă îl poţi
auzii cum te roagă să rămâi.
- - Vorbeşti
frumos. Dar vorbeşti degeaba...
Şi în clipa următoare se îndepărtă de el. Îl împinse cu o forţă neştiută.
Era respingerea din gândul ei. Chiar dacă sufletul jelea după încă un minut
aproape de ei, raţiunea luă locul sentimentelor.
- - Cum
ai putut să faci aşa ceva? Mi-ai promis că mă iubeşti şi tu doar te-ai folosit
de mine! Câte minciuni mai ai de spus înainte să plec? Sunt dornică să aud încă
odată despre iubirea ta doar ca să pot să o socotesc o minciună grotească. Am
venit să îţi cer iertare. Nu iubire. Să te rog să mă ierţi că am crezut în vorbele
tale şi că nu am văzut dragostea aşa cum e ea. Oarbă şi neînţeleasă.
Şi liniştea se lăsă peste suflul celor doi...
