Două săptămâni -Capitolul III

      Era una din acele zile perfecte de început de primăvară. Un soare aspru dar călduros îmbrățișa pământul adormit. Din zare se auzeau certuri puternice între zburătoarele întoarse pe meleagurile iubite. Simțeai cu pământul respiră, cum se întinde și se lungește amorțit de atât amar de timp.

     Exact în acea zi Ana a știut că ceva urmează. Că toată tristețea ei avea să se schimbe și că nimic nu îi va sta în cale. Așa că, îmbrăcată în rochița-i roz și cu o pereche pe papucei noi ieși din casă împreună cu mama sa. Aceasta din urmă privea nedumerită în jur. Cu un oftat greoi zise:

     -  Ei azi va fi o zi grea. Avem de lucru. Și zău că trebuie să ne grăbim. Am auzit că autobuze nu mai circulă de mult din sat. Poate o să o luăm pe jos.

     - Da nu e cam departe? întrebă fata.

     - Iar te plângi? Toată viața te-ai plâns. Cu asta ai rămas și tu de la taică-tu. Atât te-a învățat și el. Să te plângi da să nu faci nimic!

     Ana tăcu. Pentru câteva momente, imaginea unui tată pierdut îi străfulgeră mintea. Ar fi vrut să îi ia apărarea în fața celei care i-a fost lui soție însă era greu să lovești cu pumnii în adevăr. Ea știa că datorită tatălui ei are o viață. Dar tot datorită lui, aceasta va fi una plină de greutăți.

     Și nu mai stătu mult pe gânduri. Se trezise la realitate exact în momentul în care mama ei trântise portița iar aceasta scoase un scârțâit aparte. Fugi să o prindă din urmă dar se împiedică și se rostogoli de câteva ori. Drumul era greu. Plin de gropi și pietros, cu dâlme grele și pante abrupte. Și se mai și grăbeau. Nu e de mirare că seara pe când se întoarseră de la oraș, picioarele Anei erau pline de vânătăi și praf.

    Până când ajunseră la drumul principal, Ana nu scoase o vorbă. Ea se tot gândea la cum va fi viața ei, la cum a fost și la ce se va întâmpla când va fi singură. Nu că acum ar avea pe cineva aproape dar bunica era bătrână iar fiorii morții își făceau prezența de mult în sufletul ei prăfuit.

     -  Autobuzul! Hai! Hai că îl pierdem!

   Țipătul mamei ei o trezi din nou și se văzu nevoită să alerge, să nu sufle, să se grăbească. Spre norocul lor, autobuzul nu plecase de pe loc decât în clipa în care ele se așezară pe scaune. Ana stătea lângă mama ei fără să ridice privirea. Așa a fost învățată de mică și așa a crescut. Privea umilă la pământul aspru de când se știe. Nu cuteza să ridice privirea la vreun om, să vorbească cu cineva sau să îi zâmbească. În schimb mama ei discuta cu toți. Cei din jur bârfeau iar gălăgia ce s-a creat în jurul ei o enerva. Își privea mereu papuceii noi și nu vroia să înceteze. Ea trebuia să fie ,,cuminte”.  

     Ajunsă în oraș împreună cu mama ei, Ana coborî încet scările și se trezi într-o lume nouă. Într-o lume aparte. Era prima dată în viața ei când părăsise satul. Aici, totul era schimbat. Altă lume, alte moravuri, alte situații. Era gălăgie, era praf, era lume cât cuprinde și magazine la fiecare colț. Tot ce îți trebuia erau bani. Iar după ce umblase pe drumul scorojit de sat, cel de la oraș era perfect. Atât de lin și de domol încât parcă nu se mai termina.

     -  Da ce te tot miri așa Ana? Mă faci de rușine parcă ai fi sălbatică. Hai după mine. Înainte să mergem la piață trebuie să mă întâlnesc cu unchiul Vasile să îi plătesc renta pentru locul ăla mare de deasupra pășunii. Defapt … la ce bun să îți povestesc ție că oricum nu ai habar. Nici nu știu după ce te-am mai adus cu mine.

     -  Dar mamă …

     -  Haide. Nu mai am timp de explicații.

   Și la pas vioi porni din nou. Încercă să nu pună la suflet vorbele mamei doar tot o durea faptul că exact ființa care i-a dat viață o desconsidera amarnic. Și nu că ar fi făcut ea ceva rău. Dar simțea că nu e iubită. Și asta o durea și mai tare.

    Privea mereu uimită clădirile înalte și mașinile care treceau pe drum.

Puține la vremea aceea dar erau. Se imagina purtând rochii vaporoase, 

bând băuturi fine și vorbind discuții cu cei mai mari pictori și scriitorii    

vremii.

    Era frumos în oraș. Se gândea Ana. Dar cam gălăgios. În satul ei totul

decurgea încet, fără grabă. Aici în schimb, toți alergau. Și ca prin

minune o cuprinse un dor de casă. Ciudat. Că doar plecase de abia o oră.

dar imaginea unui loc iubit se uită greu. Sau niciodată.

    Aici noaptea se lăsa altfel. Ca într-un ultim răcnet de disperare

întunericul cuprindea lumina zilei iar vocile oamenilor se înecau în

tăcere. La sat însă liniștea se risipea pe parcurs. În vuietul nopții se

simțea nimic mai mult decât un dor aprins. Și dorul acela îl inspira Ana

de fiecare dată înainte să se pună în pat. Iar în decursul a 18 ani, să

respiri mereu același dor … începe să doară.

Două săptămâni

Capitolul I 

  

Deschidea ochii și clipea din ce în ce mai repede. Era un clipit aleatoriu, parcă panicat și totuși atât de exact. Era perfect. O dimineață șubredă de primăvară în care tot ce mai vrei să faci e să aștepți. Respirația-i mută o asurzea. Nici nu se făcuse bine dimineață că orizontul șuiera de zgomot. Un clopot de vacă, un muget sobru și cântecul cocoșului care se risipea în aerul parfumat. Închide ochii pentru a mia oară și se aruncă în patul frumos aranjat. Și iar ațipește.

Noaptea trecută a fost plină de energie. O lună sferică privea palidă spre aceeași casă bătrânească, spre același târnaț sculptat de Nea Ilie acu douăzeci de ani când mama și tatăl ei au hotărât să își unească viețile și să dea naștere unui trup frumos ca al ei. Lumea nu se aștepta. Nimeni nu credea că frumusețea ei tânără va fi atât de diferită, de doritoare. Chiar și în zilele toride de vară în care mergea la câmp cu mama sa, aura-i eternă spulbera tristețea oricui. Cu fața roșie și arsă de soare, îmbrăcată în straie țărănești și fredonând o doină, se plimba ore în șir doar să gândească, să simtă măcar odată că trăiește.

 Acum în jurul ei plutește o mireasmă îmbietoare de rouă și iarbă abia cosită… Combinația o amețește.O rază absurdă de lumină se lasă firav pe fața-i rozalie. Preferă să viseze. Imaginea ei într-o oglindă mânjită de un statut social problematic și aceleași vorbe ocrotitoare ale mamei sale, o zgâlțâie amarnic trezind-o la realitate. Nu e nimic decât o nălucă. Un joc de cuvinte potrivite.

Adormind în vuietul dimineții nu vede decât rochița roz-trandafirie din dulap. Ea știe că e o zi ca oricare alta. Dar nu știe că orice zi e un miracol. Nu că ea nu ar putea visa. Dar la ce bun un vis deșart dacă atunci când te trezești ești aceeași minune lovită de soartă. Tatăl ei obișnuia să spună „Ehei .. tu să asculți de la mine tot! Să nu lași nimic în urmă. Timpul trece și nu are rost să te mai întorci. Încotro o iei odată, a doua oară tot acolo vei merge. Ș-apoi, lumea e mare și viața e grea.” Și într-adevăr așa era. Când tatăl ei se prăpădise, nu mai iubea nimic în lume. Odată cu el, o parte din inima-i tânără murise. Mai plângea cu gândul la el, dar știa că ,, viața e grea” … Și în toată gălăgia infernală de afară, remarcă un strigăt.

-         Ana! Ana! Fată ești gata? Unde umbli?!

Brusc visul se destramă. Cu o mișcare fulgerătoare sare din pat și privește în jur confuză. Ori rochița roz vorbește ori a ațipit mai mult decât puțin. Ce mai? Tot acolo. Și-n fuga seculară spre dulăpior se izbește de alte țipete înfundate și alte mii de raze amețitoare. Dintr-o singură mișcare, trage rochița pe ea și iese din cameră trântind ușa zgomotos.

   

    Capitolul II

În aerul dimineții singurul lucru care se simte cu adevărat e gălăgia. Încercând cu disperare să se încheie la rochiță, Ana traversează fantomatic camerele vechi, făcând sfere perfecte într-un picior și încercând să se concentreze pe esențial. Privind în jos la nasturii albi, simte cum lumea ei se prăbușește. Dintr-o singură mișcare se trezește pe jos.

-   Slavă Domnului că te-ai gândit să vi! Da tu crezi că toate se fac     de la sine? Că dacă stai o zi întreagă doar să te dichisești, câștigi vreun ban? Ana, când ai să înveți tu că în viață, pâinea nu vine că ești frumoasă?

Privind în sus, singurul lucru observabil e o mână care gesticulează. Căzătura a zdruncinat-o ca niciodată. Dar știe că ea e „mama”. O vede zilnic. Știe că așa o cheamă dar mai știe și că nu merită să fie strigată așa. Ioana o iubește pe bunica. Ea a crescut-o 18 ani fără să o acuze de nimic, fără să o dojenească. Iar acum, imaginea mamei e clară. O femeie de vreo 67 de ani, cu ochii surâzând mereu și cu un zâmbet cald, îmbătător. Cu cea mai frumoasă voce și cu statura cea mai zveltă, ,,mama” e defapt bunica. În timp ce cea care i-a dat viață nu e decât o umbră ce o acuză mereu.

-         Doamne … ce mai căzătură. Draga mami, da ce-i cu tine în  ultima vreme? Ai grijă că nici nu știi când te lovește viața mai crunt, zise bunica. Ș-acum, înțelegi și tu că nu mă refer la alt ceva decât la viitor. Oi fi îndrăgostită … Hai sus! Uite că ai supărat-o pe mama!

  Și dintr-o mișcare mama o prinde și parcă o și scutură de praful vechi ce o împodobea. Apoi, cu o singură mână o zgâlțâie zdravăn și îi spune:

           -          Ascultă la mine Ano! Să îți revii cât de curând din fericirea asta deplină. Că avem de lucru. Și lucru nu face zâmbind. Se face greu și anevoie. Mai ales că suntem săraci lipiți. Iar tatăl tău nu ne-a lăsat după moarte decât un nume și tot necazul cu care s-a luptat.

        În clipa următoare, Ana se trezi din nou pe jos. Și acolo rămase. Se gândea la tot răul care o aștepta în viață. La toată durerea pe care a cărat-o în spate fără să se plângă. Și acum se terminase totul. Acum răbufni într-un plâns amarnic. Simțea cum sufletul ii se umple de durere și un aer apăsător îi spulbera simțirea. Lacrimile micuțe se prelingeau pe fața îmbujorată și cu un scâncet se sfârșise totul. Se ridică, își șterse lacrimile și zâmbi. La fel cum a făcut-o mereu … Căci de cele mai multe ori, durerea te forțează să ai cel mai frumos zâmbet.