Două săptămâni

Capitolul I 

  

Deschidea ochii și clipea din ce în ce mai repede. Era un clipit aleatoriu, parcă panicat și totuși atât de exact. Era perfect. O dimineață șubredă de primăvară în care tot ce mai vrei să faci e să aștepți. Respirația-i mută o asurzea. Nici nu se făcuse bine dimineață că orizontul șuiera de zgomot. Un clopot de vacă, un muget sobru și cântecul cocoșului care se risipea în aerul parfumat. Închide ochii pentru a mia oară și se aruncă în patul frumos aranjat. Și iar ațipește.

Noaptea trecută a fost plină de energie. O lună sferică privea palidă spre aceeași casă bătrânească, spre același târnaț sculptat de Nea Ilie acu douăzeci de ani când mama și tatăl ei au hotărât să își unească viețile și să dea naștere unui trup frumos ca al ei. Lumea nu se aștepta. Nimeni nu credea că frumusețea ei tânără va fi atât de diferită, de doritoare. Chiar și în zilele toride de vară în care mergea la câmp cu mama sa, aura-i eternă spulbera tristețea oricui. Cu fața roșie și arsă de soare, îmbrăcată în straie țărănești și fredonând o doină, se plimba ore în șir doar să gândească, să simtă măcar odată că trăiește.

 Acum în jurul ei plutește o mireasmă îmbietoare de rouă și iarbă abia cosită… Combinația o amețește.O rază absurdă de lumină se lasă firav pe fața-i rozalie. Preferă să viseze. Imaginea ei într-o oglindă mânjită de un statut social problematic și aceleași vorbe ocrotitoare ale mamei sale, o zgâlțâie amarnic trezind-o la realitate. Nu e nimic decât o nălucă. Un joc de cuvinte potrivite.

Adormind în vuietul dimineții nu vede decât rochița roz-trandafirie din dulap. Ea știe că e o zi ca oricare alta. Dar nu știe că orice zi e un miracol. Nu că ea nu ar putea visa. Dar la ce bun un vis deșart dacă atunci când te trezești ești aceeași minune lovită de soartă. Tatăl ei obișnuia să spună „Ehei .. tu să asculți de la mine tot! Să nu lași nimic în urmă. Timpul trece și nu are rost să te mai întorci. Încotro o iei odată, a doua oară tot acolo vei merge. Ș-apoi, lumea e mare și viața e grea.” Și într-adevăr așa era. Când tatăl ei se prăpădise, nu mai iubea nimic în lume. Odată cu el, o parte din inima-i tânără murise. Mai plângea cu gândul la el, dar știa că ,, viața e grea” … Și în toată gălăgia infernală de afară, remarcă un strigăt.

-         Ana! Ana! Fată ești gata? Unde umbli?!

Brusc visul se destramă. Cu o mișcare fulgerătoare sare din pat și privește în jur confuză. Ori rochița roz vorbește ori a ațipit mai mult decât puțin. Ce mai? Tot acolo. Și-n fuga seculară spre dulăpior se izbește de alte țipete înfundate și alte mii de raze amețitoare. Dintr-o singură mișcare, trage rochița pe ea și iese din cameră trântind ușa zgomotos.

   

    Capitolul II

În aerul dimineții singurul lucru care se simte cu adevărat e gălăgia. Încercând cu disperare să se încheie la rochiță, Ana traversează fantomatic camerele vechi, făcând sfere perfecte într-un picior și încercând să se concentreze pe esențial. Privind în jos la nasturii albi, simte cum lumea ei se prăbușește. Dintr-o singură mișcare se trezește pe jos.

-   Slavă Domnului că te-ai gândit să vi! Da tu crezi că toate se fac     de la sine? Că dacă stai o zi întreagă doar să te dichisești, câștigi vreun ban? Ana, când ai să înveți tu că în viață, pâinea nu vine că ești frumoasă?

Privind în sus, singurul lucru observabil e o mână care gesticulează. Căzătura a zdruncinat-o ca niciodată. Dar știe că ea e „mama”. O vede zilnic. Știe că așa o cheamă dar mai știe și că nu merită să fie strigată așa. Ioana o iubește pe bunica. Ea a crescut-o 18 ani fără să o acuze de nimic, fără să o dojenească. Iar acum, imaginea mamei e clară. O femeie de vreo 67 de ani, cu ochii surâzând mereu și cu un zâmbet cald, îmbătător. Cu cea mai frumoasă voce și cu statura cea mai zveltă, ,,mama” e defapt bunica. În timp ce cea care i-a dat viață nu e decât o umbră ce o acuză mereu.

-         Doamne … ce mai căzătură. Draga mami, da ce-i cu tine în  ultima vreme? Ai grijă că nici nu știi când te lovește viața mai crunt, zise bunica. Ș-acum, înțelegi și tu că nu mă refer la alt ceva decât la viitor. Oi fi îndrăgostită … Hai sus! Uite că ai supărat-o pe mama!

  Și dintr-o mișcare mama o prinde și parcă o și scutură de praful vechi ce o împodobea. Apoi, cu o singură mână o zgâlțâie zdravăn și îi spune:

           -          Ascultă la mine Ano! Să îți revii cât de curând din fericirea asta deplină. Că avem de lucru. Și lucru nu face zâmbind. Se face greu și anevoie. Mai ales că suntem săraci lipiți. Iar tatăl tău nu ne-a lăsat după moarte decât un nume și tot necazul cu care s-a luptat.

        În clipa următoare, Ana se trezi din nou pe jos. Și acolo rămase. Se gândea la tot răul care o aștepta în viață. La toată durerea pe care a cărat-o în spate fără să se plângă. Și acum se terminase totul. Acum răbufni într-un plâns amarnic. Simțea cum sufletul ii se umple de durere și un aer apăsător îi spulbera simțirea. Lacrimile micuțe se prelingeau pe fața îmbujorată și cu un scâncet se sfârșise totul. Se ridică, își șterse lacrimile și zâmbi. La fel cum a făcut-o mereu … Căci de cele mai multe ori, durerea te forțează să ai cel mai frumos zâmbet.