Două săptămâni -Capitolul III

      Era una din acele zile perfecte de început de primăvară. Un soare aspru dar călduros îmbrățișa pământul adormit. Din zare se auzeau certuri puternice între zburătoarele întoarse pe meleagurile iubite. Simțeai cu pământul respiră, cum se întinde și se lungește amorțit de atât amar de timp.

     Exact în acea zi Ana a știut că ceva urmează. Că toată tristețea ei avea să se schimbe și că nimic nu îi va sta în cale. Așa că, îmbrăcată în rochița-i roz și cu o pereche pe papucei noi ieși din casă împreună cu mama sa. Aceasta din urmă privea nedumerită în jur. Cu un oftat greoi zise:

     -  Ei azi va fi o zi grea. Avem de lucru. Și zău că trebuie să ne grăbim. Am auzit că autobuze nu mai circulă de mult din sat. Poate o să o luăm pe jos.

     - Da nu e cam departe? întrebă fata.

     - Iar te plângi? Toată viața te-ai plâns. Cu asta ai rămas și tu de la taică-tu. Atât te-a învățat și el. Să te plângi da să nu faci nimic!

     Ana tăcu. Pentru câteva momente, imaginea unui tată pierdut îi străfulgeră mintea. Ar fi vrut să îi ia apărarea în fața celei care i-a fost lui soție însă era greu să lovești cu pumnii în adevăr. Ea știa că datorită tatălui ei are o viață. Dar tot datorită lui, aceasta va fi una plină de greutăți.

     Și nu mai stătu mult pe gânduri. Se trezise la realitate exact în momentul în care mama ei trântise portița iar aceasta scoase un scârțâit aparte. Fugi să o prindă din urmă dar se împiedică și se rostogoli de câteva ori. Drumul era greu. Plin de gropi și pietros, cu dâlme grele și pante abrupte. Și se mai și grăbeau. Nu e de mirare că seara pe când se întoarseră de la oraș, picioarele Anei erau pline de vânătăi și praf.

    Până când ajunseră la drumul principal, Ana nu scoase o vorbă. Ea se tot gândea la cum va fi viața ei, la cum a fost și la ce se va întâmpla când va fi singură. Nu că acum ar avea pe cineva aproape dar bunica era bătrână iar fiorii morții își făceau prezența de mult în sufletul ei prăfuit.

     -  Autobuzul! Hai! Hai că îl pierdem!

   Țipătul mamei ei o trezi din nou și se văzu nevoită să alerge, să nu sufle, să se grăbească. Spre norocul lor, autobuzul nu plecase de pe loc decât în clipa în care ele se așezară pe scaune. Ana stătea lângă mama ei fără să ridice privirea. Așa a fost învățată de mică și așa a crescut. Privea umilă la pământul aspru de când se știe. Nu cuteza să ridice privirea la vreun om, să vorbească cu cineva sau să îi zâmbească. În schimb mama ei discuta cu toți. Cei din jur bârfeau iar gălăgia ce s-a creat în jurul ei o enerva. Își privea mereu papuceii noi și nu vroia să înceteze. Ea trebuia să fie ,,cuminte”.  

     Ajunsă în oraș împreună cu mama ei, Ana coborî încet scările și se trezi într-o lume nouă. Într-o lume aparte. Era prima dată în viața ei când părăsise satul. Aici, totul era schimbat. Altă lume, alte moravuri, alte situații. Era gălăgie, era praf, era lume cât cuprinde și magazine la fiecare colț. Tot ce îți trebuia erau bani. Iar după ce umblase pe drumul scorojit de sat, cel de la oraș era perfect. Atât de lin și de domol încât parcă nu se mai termina.

     -  Da ce te tot miri așa Ana? Mă faci de rușine parcă ai fi sălbatică. Hai după mine. Înainte să mergem la piață trebuie să mă întâlnesc cu unchiul Vasile să îi plătesc renta pentru locul ăla mare de deasupra pășunii. Defapt … la ce bun să îți povestesc ție că oricum nu ai habar. Nici nu știu după ce te-am mai adus cu mine.

     -  Dar mamă …

     -  Haide. Nu mai am timp de explicații.

   Și la pas vioi porni din nou. Încercă să nu pună la suflet vorbele mamei doar tot o durea faptul că exact ființa care i-a dat viață o desconsidera amarnic. Și nu că ar fi făcut ea ceva rău. Dar simțea că nu e iubită. Și asta o durea și mai tare.

    Privea mereu uimită clădirile înalte și mașinile care treceau pe drum.

Puține la vremea aceea dar erau. Se imagina purtând rochii vaporoase, 

bând băuturi fine și vorbind discuții cu cei mai mari pictori și scriitorii    

vremii.

    Era frumos în oraș. Se gândea Ana. Dar cam gălăgios. În satul ei totul

decurgea încet, fără grabă. Aici în schimb, toți alergau. Și ca prin

minune o cuprinse un dor de casă. Ciudat. Că doar plecase de abia o oră.

dar imaginea unui loc iubit se uită greu. Sau niciodată.

    Aici noaptea se lăsa altfel. Ca într-un ultim răcnet de disperare

întunericul cuprindea lumina zilei iar vocile oamenilor se înecau în

tăcere. La sat însă liniștea se risipea pe parcurs. În vuietul nopții se

simțea nimic mai mult decât un dor aprins. Și dorul acela îl inspira Ana

de fiecare dată înainte să se pună în pat. Iar în decursul a 18 ani, să

respiri mereu același dor … începe să doară.