Două săptămâni - Capitolul IV

    În fuga eternă după acel ,, ceva ” Ana se împiedica rapid de fiecare obstacol care o ținea pe loc. Mama o ținea strâns de mână însă ea știa doar că indiferent de cât sprijin va avea din partea acelei ființe, cândva o va doborî. Se simțea străină. Așa cum s-a simțit mereu în casa părinților ei, mai ales în momentele în care bunica nu era lângă ea. Trecuse și prin certuri de-a lungul vieții dar nici o ceartă nu a marcato așa cum a făcut-o ultima. Cearta în urma căreia viața ei a luat o întorsătură cu totul aparte. Cearta în urma căreia ea a devenit orfană de tată. Și anume, cearta cu o viață nedreaptă în care te zbați să ieși la suprafața unei luni pătate.

   Și cum se străduia Ana să țină pasul cu mama ei, fără măcar să fie atentă la ce e în jur, observă o față cunoscută care se apropia. La o distanță de câțiva pași, urca pe dealul pe care ele îl coborau un băiat. Era cam de aceeași vârstă ca și ea, poate cu câțiva ani mai mare. Ana nu îl cunoștea. Știa doar că undeva, cândva l-a mai văzut. Și cel mai probabil era din același sat ca și ea. Dar simplul fapt că ea a crescut la marginea acestuia, izolată de o lume comună în care mișună o societate cu moravuri aparte, o făcea pe Ana să nu cunoască pe nimeni înafară de mama și bunica.  

   Totul se petrecea într-o fracțiune de secundă. Ea și mama ei treceau grăbite pe lângă cinematograful „Patria” în acea vreme, foarte cunoscut, când la un moment dat, de după colț se ivi acea față. Și ea îl privea, el o privea. Nu se cunoșteau, dar parcă s-au așteptat unul pe celălalt o viață întreagă. Și în clipa în care ochii lor s-au intersectat, totul s-a sfârșit. Emoția, frica, zbuciumul neîncetat. Din politețe, băiatul care se grăbea le salută așa cum se cuvine. Însă Ana nu spuse nimic. Obișnuită să privească în pământ, acum când în sfârșit frumusețea ei se putea observa, nu contenea să mai facă altceva decât să radieze.

   Și trecu rapid pe lângă ele. Iar ea nu îndrăzni să privească înapoi deși inima îi cerea să se mai uite odată. Iar chiar în clipa în care se atinseră unul de celălalt, băiatul spuse:

 -  Doamna Maria, nu o lăsați pe fata asta cu mine la un film?

  Și în clipa aceea totul se dase peste cap. Ana roșii ca mărul copt iar zâmbetul îi tremura vizibil. Mama ei însă, se răsti cu o voce prefăcută:

-   Altădată că acum mai avem de făcut cumpărături! Nu are timp de prostii.

   Negru. Se termină. Mâinile fetei începură să tremure și parcă ar fi îndrăznit să îi spună că vrea să meargă. Dar știa ce o aștepta acasă. Și apoi, ea oricum nu îl cunoștea pe băiat. Ce rost avea să se complice? În fond și la urma urmei ea era săracă. Și oricine se uita la ea, nu îi dădea importanță. Se simți trasă de mama ei așa că mai făcu câțiva pași. Băiatul,încă o privea. Și când credea că totul s-a sfârșit, îi auzise glasul pentru a doua oară, iar inima îi tresări.

 -   Totuși, cum te numești?

În timp ce mergea, fata se întoarse și șopti:

-   Ana … Numele meu e Ana.