Dacă ești adolescent, întrebarea : „ Îți lipsește? ” (în cazul în care nu se referă la creier), te poate face să îți ieși din minți. Eu niciodată nu am suportat ca alții să abuzeze de sentimentele mele sau să mă creadă inferioară. Ba mai degrabă mă credeam eu superioară. (modestia vieții)-.-
Și nu am crezut vreodată că dragostea nu e așa cum o știm de mici. De la înălțimea de 1,50 (no offense, înălțimea asta o aveam eu la 12-13 ani) săruturile păreau cele mai complicate lucruri :)) ... Niciodată nu le-am înțeles. Iar foștii mei prieteni știu de ce... :)) Anyway ... Ceea ce vroiam să spun este că dragostea adevărată era acolo. Eu o vedem. Apoi am crescut ... Nu am mai dat de ea. o.O
Mami mă întreba mereu ce vreau să fiu când cresc. Pe lângă obiecte,animale sau insecte(TV, lebădă sau fluture.. grea perioadă pentru decizii ce-i drept) visam să fiu „IUBITĂ” ... Și nu ca și verb. Să fiu pur și simplu iubita cuiva. La mine asta era o meserie grea. Darrrr... Nici acum nu mi-am schimbat părerea... Apoi la 14 ani mi-am întâlnit destinul.” Cică ” .. Ai mei m-au trântit la 60km de ei, într-un internat. Uite aici realitate. Te uiți la filme americane gen „ viața e minunată în cămin ” .. Ce-i drept, e chiar o minune. Încă sunt șocată... Fetelor!! Să trăiți cu băieții în aceeași clădire, să îi vedeți în habitatul lor natural și să le ascultați poveștile.. Well, asta e o provocare...
Am asistat odată la o discuție de genul. O gașcă de băieți dezbăteau un caz tragic de - Nu știu cum să îi dau papucii - ... Tipa, în clasa a IX-a era genul de girlfriend pe care categoric orice băiat o vrea. De frumoasă era frumoasă, de deșteaptă era frumoasă ... Mă înțelegi. Dar cel mai complicat la ea era faptul că o dată pe lună, în mod misterios, se certa cu iubitul. Vorba aia.. Fetele știu de ce .. :D Mama natură ar putea pur și simplu să ne dea un mesaj cu ,, Nu ești gravidă ” și gata ... Dar nu ... Oricum, subiectul a fost foarte delicat fiindcă băieții nu știau cu ce lucrează... Nu știau ce și cum să facă... Doar sunt băieți ce naiba? .. :)
Așa dar, viața de internat e complicată... Dar un lucru e sigur. M-am schimbat… În definitiv, viața ne schimbă pe rând. Orgoliul lor e arma mea. Tristețea lor... E pentru mine încă o enigmă... Am trecut rapid de la gândirea de 1,50 la cea de 1,70... O perioadă lungă. Nu? ..
Și viața de liceu continuă... Holurile aglomerate și vocile pițigăiate, orele de somn și toate pauzele leneșe și în final DRAMA adolescentină, searching for ,, the one ! ” ... Văd că mă izbesc zilnic de nenorocita asta de întrebare : Cine naiba e tipul perfect? ... Că eu îl caut. Dar cred că m-am pierdut cu privirea. În timp ce îl căutam pe el, m-am mai uitat și la alții, am analizat și alte „pătrățele” ... Dar asta doar ca să am cu ce să îl compar pe cel perfect. Dacă știi cum zic ...
În final, o să mai scriu. Jurnalul meu e acum secret... Adică tu, cititorule, nu vei spune nimănui ce va urma.. Nu? ..
