E trist să uiți... Știu... Dar mai trist e să fi uitat... Ai un gând nebun ce te aruncă din nou și din nou la cuvintele reci dintr-o vară caldă :
- Și ce dacă ne-am iubit? În fond și la urma urmei o vom face mereu dar fără să știm. Eu o să am viața mea, tu pe a ta. Nu e dificil. :) ...
Și da! Nu e dificil. Dar doare. Doare să știi că persoana iubită e acolo undeva, singură, pierdută adânc în ochii de tăciune ai disprețului. Când vrei să poruncești inimii să nu mai iubească e ca și cum nu ai mai vrea să respiri. Dar trebuie dacă vrei să trăiești...
Subiectul din această săptămână este unul pe care mulți îl abordează des, de multe ori atunci când nu trebuie! E acel ceva numit ,, ORGOLIU ”... Adevărul e că mulți oameni sunt disperați de orgoliu. Se zice că orgoliul este cel mai mare, cel mai cumplit şi cel mai redutabil dintre duşmanii pe care cineva poate să-i aibă, dar totodată e și „buzduganul fericirii” ... Tu ce crezi cititorule? :)Hai să aprindem împreună un chibrit în întunericul minții și să cugetăm... Eu îți voi da exemplul meu, iar tu, drag lector, vei gândi la al tău...
Orgoliul m-a purtat departe. M-a aruncat în străfundurile tristeții ca mai apoi, încălcându-l să realizez cât am pierdut. Că în timpul în care eu zăceam acolo, lumea evolua. Iar eu am rămas inferioară... Din acea clipă, teama a pus stăpânire pe mine... Fiecare zi era un chin. Nu vroiam să îi scriu, să îl aud sau să fiu cel puțin de acord cu faptul că EL e cel care încă mă cunoaște mai bine parcă decât mine... Și îmi era frică să nu plece. Căci da! Deja o lua pe un alt drum. Unul total paralel cu al meu... Și atunci am zis STOP! Și ca printr-o minune s-a prăbușit tot. M-am ridicat dintre foile în care îmi îngropam singurătatea și am strălucit mai tare ca niciodată... Am renăscut printr-un simplu TE IUBESC...
Eu nu atac ambiția ... Dar vreau să te întreb acum pe tine.. : Oare ce e mai presus? Orgoliul sau iubirea? ... Aștept să te trezești la viață! Până atunci,
Baftă cititorule!
