Mă gândesc în fiecare zi care e rolul meu în lume și de ce sunt aici, acum. Nu pot să îmi imaginez că am aparut doar pentru a dispărea cândva. Trebuie să fie un scop anume, nu?
Mă simt din nou ca la 14 ani. Ironic. Am crezut că nu mă voi mai simții la fel niciodată. Dar iată-mă din nou în aceleași împrejurări. Oare sunt eu cea care trebuie să decidă acum ce e bine și ce nu? Pentru că dacă e așa, binele pentru mine înseamnă toți înafară de mine. Îmi petrec fiecare moment trăind pentru altcineva. Nu pentru mine. Dar mă face fericită.Cred.
Am învățat că dacă trag de lucruri în viață până la urmă o să se rupă. Și voi rămâne fără ele. Mai bine le las să plece. Dacă vor să se întoarcă eu voi fi în același loc așteptându-le. Până la urmă totul se întoarce. Tu te-ai întors, nu?
Am învățat că parcă așa se spune: că trebuie să te schimbi și tu pentru ca să îți fie bine. Dar până acum eu m-am schimbat doar din curiozitate. Și știi cum e... Am învățat că oamenii nu se schimbă niciodată. Doar învață să ascundă mai bine ceea ce sunt ei defapt.
Dezamăgirea cea mai mare apare atunci când ai așteptări. E un lucru destul de cunoscut asta. Nu voi mai avea așteptări. Nici de la tine, nici de la tine, Asta pentru că m-am săturat să aștept ceva ce nu mai vine. E vântul. Știi? Vântul care așteaptă ploaia pentru a fi complet o furtună. Și nu vine.
Parcă totuși ar trebuii să o iau înspre un loc unde să mă simt acasă și să rămân acolo o perioadă. Curios e că nu mă mai simt acasă nici acolo unde odată eram fericită. Singurul loc unde mă simt acasă e în muzică. În ploi și în sunet de pian. Dar casa aia a dispărut. Când m-am oprit din a-i mai deschide ușile. Acum din câte am auzit locuiește altcineva acolo. Casa ta unde e? La mine au șters praful, au pus covoare noi, cântă. Din când în când mai și dansează și zâmbesc. Îmi place să îi privesc. Din afara casei totul pare minunat. Așa părea și la mine. Poate era. Dar nu era minunea mea.
M-am mai și lovit de oameni de un timp încoace și unii au vrut să se ferească de mine, alții au vrut să își ceară scuze iar cei mai mulți au trecut nepăsători. M-au izbit tot cate unul de amintiri și mi-au lăsat urme pe chip. Unii riduri de la zambete, alții de la tristețe. Ei au tot mers. Cred că în direcția greșită. Nu ne-am mai întâlnit.
Am 20 de ani și încă mă întreb pe care din durmuri să o iau. Pe cine și ce să urmez, cum se simte fericirea și dacă sunt demnă de ea? Și până atunci eu stau aici, în mijlocul acestui drum în timp ce ploaia și vântul s-au regăsit unul pe celălalt în mintea mea, în timp ce mă mai împiedic de lume, în timp ce te aștept pe tine, în timp ce mă caut pe mine.
Baftă multă, cititorule!
