A fost pentru prima dată când numele ei s-a
auzit mai tare decât inima care îi bătea răsunător. A fost pentru prima dată
când era mândră să își rostească numele, să radieze de fericire. O fericire
pură care zâmbea unei speranțe poate prea imposibile pentru o fată ca ea. Dar
atunci, tot ce conta era gândul că totul va fi bine. Curând.
Și împleticindu-se mai apoi în vorbe fără
sens se pierdu în mulțime. Simțea doar mâna mamei care o ghida și în rest era
singură. Atât de singură. Poate niciodată nu s-a simțit mai pustie. Era din nou
cuprinsă de teamă. Și era atât de conștientă că nu îl va mai vedea vreodată,
încât tot ce își dorea era să ajungă acasă, să se arunce cu fața în perne și să
plângă. Să nu o audă nimeni. Nimeni să nu îi știe tristețea. Așa cum a fost
mereu.
Urcată în autobuzul vechi în care plutea un
aer rece, copleșitor, Ana își încredințase toată ființa unei singure speranțe.
Aceea că odată va putea să ridice din nou privirea cu mândrie fără ca vocile
din fundal să răsune tăios aruncând vorbe de ocară. Acum însă avea timp să
mediteze. Nu era sigură dacă va mai avea vreodată ocazia să se simtă umană dar
știa cu siguranță că nimic nu e imposibil.
Din nou o auzea pe mama ei care discuta tot
felul de idei preconcepute despre unul și altul când dintr-o dată auzi o voce
cunoscută. Și firul ii se tăie. Era o voce care îi aducea aminte de copilărie,
de un dor ucigător de tată și de o lacrimă vărsată în numele celui care a
iubit-o mai presus de propria-i viață. Apoi călătoria se termină. Își dădu
seama că visase. Că în timpul meditării căzu într-un somn aparte care îl aduse
pe tatăl său mai aproape. Și îl auzea în continuu cum o chema să privească spre
fericirea ce ii se cuvenea însă nu putea. Și încercând să se stăpânească, o
lacrimă căzu caldă pe pământul uscat și vibră aprins.
Apoi încă una și încă una până nu se mai
putu abține și izbucni într-un scâncet înecat. Dar nimeni nu o băga în seamă.
Toți erau prea obosiți și loviți de soartă să mai poată auzi ecoul unei
lacrimi.
Ajunsă acasă, bunica ei o zări de la
depărtare. Sau poate doar i-a auzit suspinul. Doar de asta o cunoștea atât de
bine. Așa că veni în grabă la ea, o luă de braț și îi spuse:
- Anuțo, de ce plângi? De dor, de dragoste, de
durere? Sau de toate la un loc născute pentru aceeași cauză. Să piară în
deșertăciune?
- Bunico, de ce eu? Zise Ana și atunci plânsul
o apucă și mai cu foc.
- Fata mea. Asta-i întrebare grea. Și nici
bunul Dumnezeu nu știe bine dacă noi, oamenii de rând merităm să fim lăsați în
grija unei sorți de neînduplecat. Tu nu mai plânge. Ești frumoasă.
- Da! Dar la ce bun dacă niciodată nu pot să
ridic capul din pământ să văd cum mă privește lumea. Să văd dacă mă admiră sau
doar îmi plâng și ei de milă …
- La frumusețea și bunătatea ta Ana, până și
pământul plânge odată cu tine.
Și dreptate avea bunica. Căci în clipa
aceea, cerul se înnoră și începu a hăui așa cum nu se mai auzise vreodată.
Ana se înfricoșă și fugi în târnaț împreună cu cea pe care o considera mamă.
- Eu mă duc să îmi termin treburile Ana. Să nu
mai plângi. Că vezi bine, doar eu mai bag de seamă tristețea din ochii tăi.
Și plecă. Ana rămase singură. Privind spre
cerul posac și suspinând. Dar într-o clipă, pe drumul prăfuit se văzu fața unei
vecine cam de aceeași vârstă ca și ea. O chema Ileana dar oamenii din sat o
porecleau în fel și fel pentru simplul fapt că îi plăcea mult să vorbească.
Câte vrute și ne vrute.
- Ano! Ano să știi că am să îți zic ceva
urgent! Strigă aceasta. M-am întâlnit astăzi cu Ștefan Popa, băiatul lui
Zaharia, cel ce stă mai la vale de podul bisericii. Și-mi spuse să te anunț că
diseară trece pe la tine. Să nu pleci de acasă, că-i cam ultima ta șansă să te
măriți. Îți zic eu.
Ana rămase mută. Cine-i acela și ce treabă
are cu măritișul? Că doar ea nu a avut vreun prieten sau măcar vreo cunoștință
care să îi cunoască numele. Dar să o mai și caute. Uimită, își dădu seama
despre cine era vorba. Dar era curioasă. Dacă e minciună sau un adevăr mult
așteptat. Așa că plecă în casă și trânti ușa după ea.
Cam pe la mijlocul după-amiezii se porni peste
sat o furtună aspră. Cu tunete și fulgere, de parcă întreg iadul se dezlănțuia
pe pământ. Ana ședea la masa din bucătărie și curăța lână pentru război în timp
ce asculta furtuna. Și ca un tunet uriaș, se auzi odată o bubuitură zdravănă în
ușă, un ciocănit puternic ce o mișca din țâțâni. Se ridică încet, se apropie de ușă și cu o
urmă de îndoială, o deschise. Ușa scârțâie melancolic, iar Ana rămase uimită.
Tot ce îi trecea prin minte erau cuvintele: A venit! …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu