Inima îi bătea
puternic. Privea în neștiință spre cel ce se afla în fața ușii. Dar nu apucă să
spună nimic că două brațe puternice o ridicară și o cuprinseră în întregime.
Înainte ei se afla cel pe care îl numea frate de atâta timp dar niciodată nu
s-a mai gândit că îl va revedea. Iancu, fratele ei mai mare, avea acum o
siluetă înaltă și vânjoasă, cu o față ce-i strălucea de fericire și bunătate. O
strânse pe Ana în brațe iar aceasta, de bucurie izbucni într-un plâns amarnic.
De ani de zile Iancu a fost plecat împreună
cu prietenii săi să-și facă un drum în viață, dar fără să mai dea de știre dacă
se vor mai întoarce. Pe atunci, Ana avea doar 10 ani iar lipsa unui frate, a
unui sprijin, s-a făcut mult simțită. Acum ea plângea. A fost atât de uimită să
își vadă fratele de care nu mai auzise nimic de 8 ani, încât tot ce se petrecea
în jurul ei era trecător. Doar reuniunea lor era infinită.
În secunda următoare, Ana sări din brațele
lui Iancu și spuse:
- Mi-a fost dor … Mi-a fost dor de un frate! Da
cum? Cum ai reușit? Ce ai făcut? Unde ai fost? Și întrebările curgeau
necontenit.
Iancu nici nu putea să răspundă la toate.
Iar apoi, în bucătărie își făcură apariția mama și bunica. De uimire, mama căzu
în genunchi și începu să plângă:
- Sprijinul
nostru. Ești acasă!
- Da mamă! Acum
sunt.
Cea ce a urmat o fost o altă serie de întrebări,
zâmbete, fericire, uimire și totodată un dor care se dezlipi de inima unei
familii împovărate. Mai spre seară, când furtuna se opri și spiritele se
calmară, Iancu și Ana au plecat în grădina din spatele casei să-și mai
destăinuie din viață. Iancu povestea despre frumusețile lumii dar și despre cât
de greu i-a fost să fie singur, să se descurce. Îi povestea Anei cu mândrie cum
a întâlnit-o pe cea care îi era acum soție, pe Elena, și că așteaptă un băiețel
pe care îl vor numi Adrian. Și mult altele. Însă ca printr-un vis, o singură
întrebare a Anei răsună mai tare ca toate.
- Iancule, tu mai pleci? Și liniștea se lăsă. Că
dacă mai pleci, eu mor. Nu mai pot atât de singură în lume, fără ca cineva să
îmi mai asculte ofurile.
- Păi bunica?
- Ei bunica.
Bunica mă iubește. Dar îmi știe soarta. Că doar se poate citi în ochii mei că nu
voi putea vreodată să ies în lume fără să plec capul. Da tu ai reușit. Cum
Iancu, cum? Țipă Ana.
- Anuțo, o să
vezi că va fi bine. Asta e tot ce putea să spună fratele ei. Fiindcă restul era
deja cunoscut.
Ana se așeză în patul frumos aranjat și
suspină. Încerca de câteva ore bune să doarmă dar nu putea. Un singur gând o
măcina. Și acela că îi va fi dor de un chip necunoscut o viață întreagă. Vroia
să plângă, să țipe. Dar cu ce rost? Cine o mai asculta? În noapte, tot ce se
auzea era cântecul unui greier trist. Ațipise. Se cufundă într-un somn adânc și
visă la o viață nouă. Când deodată, la geamul ei ce bătea către drum, se auzi
un ciocănit. Ana sări panicată din pat și fără să vrea, începu să tremure. Și
din nou! Un al doilea ciocănit. Acesta din urmă însă o făcut să prindă curaj și
să deschidă geamul.
- Am venit.
Ți-am promis că am să vin.
Vocea răsuna puternic în mintea ei.Un sunet
cunoscut, o voce nouă. Privi în jos pe geam și acolo se afla el. În lumina palidă
a lunii, chipul angelic radia asemenea unei speranțe. Cu ochii mari, de un
albastru profund, o privea uimit. Se citea frumusețea pe chipul ei tânăr iar
fericirea din ochii amândurora era mai presus de orice omenesc. Nu mai era loc
de uimire. Tot ce se putea resimți era pacea unui suflet înecat în valurile
disperării. Și greierii, continuau să cânte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu