Liniște. E mult prea multă liniște. Nici gândurile nu îmi mai vorbesc, nici eu nu mai sunt ceea ce am fost cândva. Cât de frumos ar suna acum în întuneric numele tău. Pentru o ultimă dată să privesc înapoi și să nu mă mai simt straină de tot ce am fost.
Cu timpul și odată cu tine m-am desprins de visele mele și am crezut că viitorul este cel pe care îl croiam de când eram mică. Însă viața pentru noi nu este decât un șir infinit de speranțe. Unele spre un bine stins de mult, altele spre un bine ce va urma.
Îmi pare rău. Mă declar vinovată pentru că am crezut în lucruri nedefinite. Pentru că am încercat să deslușesc în tine ceva ce tu nu ai avut niciodată. Puterea de a mă iubi. Și mi-am spus că mă vei schimba. Și mi-am spus că vei rămâne pentru mine unic în tot și în toate. Dar m-am înșelat.
Ce ironie. Să sper într-o speranță. Iluzia ai fost mereu tu. Și mereu vei rămâne singura mea întrebare pentru care nu am răspuns. Eu nu prea regret nimic în viața mea. Singura urmă de regret se leagă de faptul că nu am cunoscut unele persoane la momentul potrivit. Poate tu ai fi fost altfel. Poate eu aș fi fost altcineva.
Am vorbit despre tine parcă o viață și mi te-am imaginat viu și cald alături de mine. Din imaginea utopică ai rămas doar un simplu fior ce mă mai trezește din când în când. Apoi îmi amintesc că trebuie să plec. Am un destin ce nu așteaptă. Am o putere de sine și un caracter ce nu mă lasă să îți arăt că îmi pare rau. Și în final, oricum nu mai am timp.
Când nu mai simți nimic viața pare la final de capitol. Aștepți să întorci pagina și te găsești din nou pe tine în genunchi în fața propriului destin care îți arată că mai ai de mers. Mai ai de tras, mai ai de plâns, mai ai de zâmbit. Pentru fiecare zi există un rost și pentru fiecare rost va fi mereu o zi căreia va trebuii să îi faci față.
În timpuri pe care noi nu le putem decide, cuprinși între spaime și reverii, rămânem doi necunoscuți cu o poveste frumoasă în urmă.
Mereu.
Multă baftă cititorule!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu