Nu te mai interesează de inimile frânte de tine.

   Tu ești aproape departe. Eu vizavi. Cu un etaj mai jos ... Mai aproape de dezastru și totuși mai departe de tine. Aș vrea să te rog să mă strângi de mână pentru ultima dată înainte de a stinge inimi noi. Și poți pleca ... Așa cum ți-am promis, ești liber. Să pleci, să te întorci, dar nu la mine. Eu mă mut. De azi nu mai suntem vecini. Doar străini.      
     Nici ,, Bună”, nici ,, Adio ” nici ,,Te-am iubit.” Eu voi fi nouă și tu un vechi vis. Că mi-ai promis o mare, un cer și sutele de stele. Iar în schimb am primit speranțe pentru fiecare zâmbet prostesc pe care îl aruncai ironic la picioarele mele. Pff... Nu plânge inimă, lasă. O să treacă. 

    Eu stau la geam și aștept. Poate, poate... În altă viață, în alte vise în altă realitate. Un destin furat nu se mai primește înapoi. Iar eu nu îl mai accept. Lasă, din focul nostru rămâne doar scrum. Fumul se risipește peste neant și cutreieră lumea iar și iar. Ca o iluzie... Eu tot aici am să stau. Așteptând să îți fi păsat.
     Nu credeam că o să ajung, să-mi repet iar în gând: Vinovat ... vinovat. TU! Pentru tot. Pentru că nu mai aud altceva decât vântul care te cheamă. Și-aș vrea să plece cu tine .. oricum noaptea avea să fie rece și așa. 
     Iar tu, nu te îndoii de mine. Voi fi bine, așa cum am fost mereu. Ai mai luat o bucată din inima mea. Da e ok .. Oricum era prea complicată. O să se desprindă încet, încet fiecare ciob din ea și tot ce va rămâne în urmă voi fi eu și o singurătate atât de comună. 
   Dar cine știe? Poate, poate odată o să vrei să mă vezi cum zbor. Cum mă ridic încet și apoi tot mai sus spre infinit. Singură. Pentru că nu-mi mai pasă. Mi-a trecut.